Camel în loc de colinde

În preajma Sărbătorilor, cam toată lumea se simte datoare să asculte colinde. Mulţi o fac din mimetism. Aşa dă bine, să pozezi pătruns de spiritul Crăciunului laolaltă cu turma. O, brad frumos, o, brad frumos! Merry Christmas, Babbo Natale, Santa Kloss. Variaţiuni pe aceeaşi temă. Dar pentru că Naşterea Lui înseamnă altceva decît toate clişeele comerciale care ne-au invadat existenţa şi pentru că probabil nici El nu ar fi suportat să asculte atîtea colinde lălăite, nimic altceva decît un fel de Cîntarea României cu tentă religioasă, vă îndemn să ne aducem aminte de o mare trupă. Sau să o descoperim împreună.

Camel, made in England în 1971. Nu e vorba despre ţigările cu acelaşi nume, ci despre formaţia de rock simfonic progresiv care a apărut, inevitabil, la Londra. Una din marile trupe uitate. Şi exilate de memoria colectivă. Început de ani '70, crepuscul Beatles, nebunie psyhedelică marca Pink Floyd, via Syd Barrett. Era pe cînd deasupra muzicii încă veghea zîna cea bună. Camel, aşadar. Andy Latimer a fost inventatorul, sufletul, creierul şi hamalul grupului. Compoziţie, chitară, flaut, voce, la nevoie clape, muzicuţă şi ce mai vreţi dumneavoastră. Alături de Latimer, unul dintre cei mai expresivi chitarişti din istoria muzicii rock, au venit organistul Pete Bardens, maestru al claviaturii şi al doilea creier al trupei, basistul Doug Ferguson, meseriaş destoinic, şi toboşarul Andy Ward, copilul teribil şi dependent de droguri al Camelului.

Povestea discografică a început în 1973, odată cu apariţia primului album, intitulat banal "Camel", de foarte bună calitate, deloc comercial, cu idei clare şi teme proaspete. Nefabricat, nesofisticat, distilat. Acea simplitate la care ajungi după ce înţelegi că nu lucrurile complicate sînt garanţia calităţii. Accesibilă unor oameni care cînd nu cîntau obişnuiau să citească. Vorbim despre pasiunea lecturii. O tempora! Mirage, Snow Goose, exclusiv instrumental, Moonmadness, Rain Dances au venit să confirme greutatea formaţiei, atmosfera, sunetul inconfundabil. Grupul a continuat să cînte, deşi în '78 Bardens a plecat, tentat de alte proiecte, iar Ward devenise dependent de stupefiante. Latimer a continuat munca rulînd muzicieni de calitate fără nume sonore. Richard Sinclair, ex-Caravan, Mel Collins, Jan Schelhaas, Paul Burgess, Dave Stewart. Şi alţii, şi alţii. Spiritul Camel a fost păstrat cu sfinţenie de Latimer. Şi cu inevitabilele concesii comerciale din anii '80, de tristă amintire pentru marea muzică rock.

Nude, The Single Factor, Dust and Dreams, Rajaz, Coming of Age înseamnă revenirea progresiv-reconfortantă la calitate. A Nod and a Wink este albumul scos în memoria lui Pete Bardens, mort în 2002 din cauza unei tumori la creier. Omagiul adus lui Bardens de Latimer este vibrant şi emoţionant. Prevestitor, pentru că ulterior şi Latimer a aflat că suferă de o boală rară, Polycythaemia, o formă de leucemie întoarsă cu 180 de grade, în care celulele albe din sînge sînt înghiţite de cele roşii. Acum o lună, Andy a suferit o operaţie de transplant de măduvă osoasă, iar acum se reface sperînd că va putea reveni în studiourile de înregistrări şi, de ce nu, chiar pe scenă. Cînd veţi asculta Never Let Go, Lost and Found, Mystic Queen, Straight to My Heart, Lawrence, Harbour of Tears veţi pricepe că spiritul Crăciunului poate fi găsit şi altundeva decît în colinde. Muzica băieţilor de la Camel este miraculos de aproape de El. De ce? Simplu, pentru că ei privesc spre cer atunci cînd cîntă. Demodaţi, nu?

---

Vezi clipul piesei Never Let Go: