Acesta este Rishikesh, un loc de o intensitate spirituală rară, ascuns la poalele Himalayei, unde râul sacru își începe curgerea spre câmpii iar ashramurile împânzesc peisajul. Hindușii vin aici de generații, încredințați că pe aceste maluri, sfinții și înțelepții au atins iluminarea. Dar de când Beatles-ii au venit aici în căutare de refugiu și inspirație, occidentalii și-au deschis aici Disneyland-ul lor spiritual și cutreieră străzile, presărate cu magazine, clarvăzători și mai multe cursuri de yoga decât poate duce orice yoghin. Obosiți de graba lumii occidentale, oamenii caută o fereastră spre altă realitate, o ieșire înspre sine, chiar și pentru o clipă. În Rishikesh, călătorul descoperă o lume care nu promite bunăstarea, ci desăvârșirea spiritului. Mulți ajung atrași de promisiunea vechilor practici de yoga, transformate peste noapte într-un remediu universal pentru toate neliniștile vieții moderne.
Orașul nu are nimic spectaculos în sine - o aglomerație tipic indiană de clădiri înghesuite, dughene ponosite și străzi pline de praf în care, într-un furnicar de nedescris, se amestecă ricșe, scutere, camioane, vaci, cu localnici, turiști și pelerini. Doar pe malurile Gangelui începi să înțelegi forța inexplicabilă a acestui terifiant amalgam.
La Triveni Ghat, un grup de femei se scufundă în apă, îmbrăcate în sari-urile lor strălucitoare ce atârnă ude și grele. Sute de oameni umplu treptele care duc spre Gange. Unii au venit să se scalde în râul sacru și să-și spele păcatele, alții sunt aici pentru a elibera cenușa celor dragi. Un tată se apleacă cu devotament și aruncă apă pe părul fiului său. O femeie aprinde un fitil cuibărit printre flori strălucitoare, într-o mică barcă făcută din frunze și îl trimite pe râu împreună cu rugăciunile ei. De-a lungul malului, pelerinii trec pe lângă mine, cu copii agățați de mâinile lor și cu pungi de plastic pline cu ofrande. Cerșetori cu membre schilodite și ochii încețoșați strigă după donații. Undeva, în amonte, câțiva localnici au făcut un foc imens și cu niște bețe lungi, învârt fără încetare un cadavru. Este deja mai mult decât pot suporta.
Închid ochii, mă așez pe o treaptă și mă las pradă gândurilor. Clipocitul apei îmi răsună în urechi și mă las învăluit de ritmul Gangelui, de mirosul tămâiei aprinse, de zumzetul îndepărtat al cântecelor devoționale care răzbat din ashramurile învecinate. Aș vrea să știu mai multe despre acești oameni. Ce caută toți acești călători? Ce îi cheamă, de fapt în acest loc? Mă întreb despre ei, despre calea mea și despre ce nu reușesc încă să descopăr.
Într-una din seri, un celebru "baba" m-a primit în casa lui de pe faleza de pe partea stângă a Gangelui. Mi s-a spus că era o mare personalitate a Rishikesh-ului, dar, spre rușinea mea, nu-i mai țin minte numele. Un lung șir de devoți stăteau la coadă cu încălțările lăsate în fața camerei. Erau veniți din toate colțurile lumii. O femeie stătea ghemuită într-un colț, cu ochii în lacrimi. Am vrut să o întreb de ce plânge, dar avea ochii închiși, pierdută într-un spațiu desprins de lumea aceasta. Oamenii se închinau la picioarele lui, îl copleșeau cu petale, punguțe cu semințe, buchete de flori și ghirlande. Acoperit cu o robă portocalie înfășurată de la brâu în jos, învățătorul spiritual era foarte slab, dar arăta o vigoare și o forță deosebită. Pereții încăperii erau acoperiți cu imagini de zei și oameni. Ne-a îmbrățișat pe rând, spunându-ne câteva cuvinte fiecăruia. N-am reținut nimic, eram prea concentrat pe fotografiile mele.
Seara, când soarele se stinge în spatele dealurilor împădurite și cerul devine roz-violet, credincioșii se adună pe maluri. La Parmarth Niketan, unul dintre cele mai mari ashramuri, mulțimile coboară pentru a cânta și a-și proclama devotamentul și respectul față de Maa Ganga. Este "Ganga Aarti" - un ceremonial de ofrandă adus Gangelui, care durează mult după ce ultimele raze ale soarelui s-au disipat. Oamenii aprind "diyaa" - mici opaițe cu ulei - cărora le dau drumul pe apă; luminițele se îndepărtează încet, duse de curent, pierzându-se treptat în întuneric. O nuanță de portocaliu luminează peisajul întunecat, în timp ce vocile se combină într-un crescendo de incantații.
Sunt mai multe poduri peste Gange dar cel mai frumos este cel îngust și arcuit - Lakshman Jhoola. Trecându-l, ajungi într-o zonă cu străduțe înghesuite care te poartă fie spre poarta vreunui ashram, fie spre o școală religioasă. Printre ele, prăvălii cu produse naturiste, cristale vindecătoare, cărți, CD-uri cu muzică pentru meditație se întretaie într-un amestec exotic. Mirosul mâncărurilor vegetariene (Rishikesh-ul este în întregime un oraș vegetarian) se amestecă cu cel al tămâiei, în timp ce maimuțele atârnă pe garduri, vânând resturile turiștilor.
Pe măsură ce te apropii de ashramuri, numărul cerșetorilor sporește la fiecare pas. Bărbați de toate vârstele zac pe străduțele înguste sau adăpostiți lângă pilonii de susținere ai podului. Câteva zdrențe și o pătură pe care dorm, sunt tot ce posedă. Unii doar cerșesc, lovind ritmic în niște cutii de tablă. Alții te fixează din priviri, meditând cu ochii închiși și trupul nemișcat, bolborosind o mantră. Există o anumită demnitate în mizeria lor. Aici, lipsa nu e rușine, ci o formă de sfințenie. Credința le dă puterea de a rezista unei vieți duse până la marginea suportabilului. În India am înțeles cu adevărat ce este sărăcia.
Oriunde am mers, fruntea mi-a fost marcată de "binecuvântări": adevărați sau falși "sadhu" în robe portocalii, cerșetori în zdrențe, asceți și alți ciudați pretinși slujitori ai nu știu căror zei - toți îți taie calea și, până să te dezmeticești, îți pun două degete pe frunte, lăsându-ți un "tilak" roșu (semn simbolizând afilierea religioasă sau concentrarea spirituală) între sprâncene. Apoi întind mâna și nu-ți mai dau drumul până nu le dai un bănuț. Semnul este pus pe locul unde anatomia spirituală orientală plasează cel de-al treilea ochi: "chakra Ajna", cel mai înalt centru energetic al corpului, care atunci când este deschis, ne ajută să vedem divinitatea și adevărul.
Plimbându-mă pe străzile cu pereți căptușiți cu reclame pentru sesiuni de vindecare prin sunet, dansuri extatice, medicină ayurvedică și multe altele, un fel de dezamăgire m-a cuprins. Cândva loc de pelerinaj, Rishikesh-ul spiritual a fost convertit la cultul profitului. Restaurantele, hotelurile și buticurile cu suveniruri s-au înmulțit, iar ashramurile concurează prin oferte tot mai atrăgătoare - cazare gratuită, "retrageri", terapii și cursuri de yoga care promit eliberarea în câteva săptămâni. Farmecul de altădată s-a estompat, lăsând loc imitației și agitației de bazar. Cei care caută autenticitatea se retrag tot mai departe în munți, fugind de zgomot, superficialitate și kitsch. Credința a devenit un spectacol de masă și s-a transformat în industrie. Occidentul, mereu în căutarea tinereții fără sfârșit, caută salvarea în vechile practici orientale, dar le golește de sens, fără a le înțelege esența.
Sunt din nou pe malul Gangelui. La un moment dat, un bătrân coboară pe treptele ghatului. Pielea lui este tăbăcită și ridată de soare. Se oprește lângă mine și mă salută: "Namaste. Ce mai faci?" "Sunt bine", i-am răspuns amuzat, pregătind câteva rupii pentru orice eventualitate. "Astăzi nu poți vedea munții din cauza ceții", a spus el, privind în depărtare și apoi spre mine. "Dar mâine se va limpezi și vei putea vedea clar", a continuat el, uitându-se fix prin mine.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
