Prezent, pornografie, presiune (cunoaşterea cu spatele)

O experienţă încă tulbure

Simt efectiv, adică gîndesc şi simt că gîndesc, simt că simt doar de două ori pe zi (nu în fiecare zi, evident): exact înainte de trezire şi exact înainte de a adormi, înainte de a redeveni eu, de a reveni la eu, deci, şi înainte de a deveni lume, lumea. Atunci, gîndirea e perfect obiectivă: proces fără subiect, obiectivitate vie, sensibilă în ea însăşi, fără afară şi înăuntru, imanenţă perfectă a vieţii ("Immanence, un vie", ultimul text al lui Deleuze...). Atunci cunosc şi simt cum cunosc, am parte de propria cunoaştere, particip şi deopotrivă asist la ea. Sînt momente profetice. Adevărata cunoaştere (astfel obiectivă) este profetică, anunţă nu ce se va întîmpla, ci ceea ce se întîmplă de fapt, dar tu nu simţi că. A gîndi, atunci, înseamnă a simţi că. Nimic paranormal. Adevărata sensibilitate este paranormală. Iar ceea ce simt-gîndesc-cunosc atunci mă face în acelaşi timp fericit şi mă sperie, făcîndu-mă să tresalt la fericire, avertizîndu-mă, somîndu-mă intrasomatic să mă deschid translucid la fericire, să nu mă mai împotrivesc: bătălia este pierdută, din fericire; a fost pierdută. Catastrofa a avut, din fericire, loc, nu mai stă să vină, am depăşit-o, este în urmă, ne determină dar nu ne mai afectează; trăim de pe urma ei, dar n-o mai trăim. Am scăpat: diminuaţi, epuizaţi, transformaţi, dar vii, cu o enormă poftă, obosită, de viaţă. Trăim, adică ne refacem. Iată, funcţionăm, ce surpriză!

Să nu mai zac şi să nu mă mai vait, îmi spun atunci. Wake up! Debout! Deci nu am murit! Catastrofa a avut loc, dar (sau: iar) noi sîntem vii. Vii după catastrofă. Le-am (sau: i-am) tras-o şi de data aceasta! Yahoo! Şi apoi: Google! Bîldîbîc. Înapoi, din viaţă, la viaţă.

Despre ce este, totuşi, vorba? Despre încercarea de rezolvare a unui defazaj, a unui decalaj. Cînd gîndesc (adică: reacţionez, înfrunt, avansez) cu faţa, cu fruntea, înainte, diurn, în plin văz şi urmîndu-mi, hodologic, vederea (privirea este întotdeauna drum), sînt critic, nemulţumit, negativist. Cînd gîndesc cu ceafa, cu spatele, animalic, ştiu/mă tem că fruntea şi faţa (una convexă, pentru înaintare, cealaltă concavă, pentru primire) greşesc, mă tem că s-ar putea să greşească, că greşesc efectiv, în act, acum, mă tem de teama mea, mă tem că teama mea "raţională" este, de fapt, iraţională, nepotrivită, stupidă, mioapă: nimic altceva decît un alibi, o delimitare, lene. Mă tem că s-ar putea să greşesc fatal temîndu-mă, şi că şi prezentul, şi viitorul sînt de fapt vii, luminoase, energice, ale vieţii, nu ale morţii, chiar dacă ar fi să fie, ca întotdeauna, viaţă pe fond de mortalitate: viaţa pe fond de mortalitate devine, nu numai lingvistic, vitalitate: calităţi, forţe. Abia pe fond de mortalitate viaţa devine vitalitate. Aceasta e fericirea. Şi că eu s-ar putea (aceasta e spaima), tocmai acum, la prezent, să ratez viaţa, prezentul, prezenţa, nu viaţa "mea", ci viaţa lumii, viaţa cea imensă, enormă (monstruoasă, poate, puţin - dacă se poate spune "puţin monstruos") de după catastrofă, marea revelaţie a vieţii. Viaţă de după care nu este, iată, Viaţă de Apoi. Ura! Asta mă tem că s-ar putea, cu viaţa mea, să ratez: viaţa de după care nu e viaţă de apoi. Am fost transformaţi din rădăcini, dar nu am pierit. Sîntem, poate, nişte buruieni, dar trăim şi continuăm să ne organizăm, plat, mărunt, pe pante şi creste. Pitic-monstruoşi, dar vii. Asta e! Asta simt. Asta simt că gîndesc, că e gîndirea-lume. Un hohot de rîs, un chicotit şmecheresc, trivial poate, obscen poate, dar viu. Fără stil, still here. Ce şmecherie esenţială! Micropolitica vieţii.

Asta e marea revelaţie de la trezire/culcare: ca sîntem mici, dar măreţi, şi că învăţăm tot mai mult şi mai bine arta camuflajului. Ne camuflăm tot mai bine în mediu, devenim nevăzuţi, transparenţi, una cu mediul, mediul însuşi, pentru a ne ţine în viaţă. Camuflarea e viclenie de viaţă, nu cedare în faţa morţii. Prin noi se vede azi altceva, mediul, dar tocmai în felul ăsta trăim nevăzuţi, ne ferim viaţa, ferim viul. Aproape impalpabil de mici, acceptînd, ca strategie de viaţă, să ne dăm corpurile, dar nu viaţa, separînd viaţa de trup, dar nu în "spirit", ci ca alt trup, mai mic, transparent, invizibil. Trup-suflet. Învăţăm să devenim invizibili, transparenţi, ironic, la nimic: la lumină, la care trebuie să fii transparent ca să nu arzi, ca să nu dispari. Ne-am apropiat prea mult de lumină, prin explozie. Azi trebuie să stăm alături de ea, să trăim în mediul luminii, direct în mediul binelui. Arătăm nimicul ca să nu fim prinşi că trăim, expunem nimicul, banalul, derizoriul ca să nu expunem, ca să nu lăsăm să se vadă esenţialul, măreţia minusculului. Nu e nicio tragedie aici. Fără tragedie! "Mai multă lumină"? Prea multă lumină. Direct în mediul binelui - greu, imposibil de trăit direct în bine, în lumină, în expoziţie. Prea multă lumină! Cum să faci faţă binelui, numinosului-luminosului în care, pentru că am dorit, am ajuns să trăim? Cum să trăieşti faţă în faţă, strivit, cu Binele însuşi, în Lumina însăşi?

Simt că faţa e (necesar) umbra, iar umbra feţei, lumina. Gîndesc cu spatele, mai precis cu spinarea, pe şira spinării gîndesc, de acolo, de la ceafă pînă la noadă (segmentul primordial al fiinţei organizate, în continuu curs de organizare), pe coloană, vertical, simt fiorii vieţii, fiorul că sînt viu - Trezeşte-te la viaţă! Trezeşte-te la viaţa lumii din tine.

Viaţa redevine artă măruntă. De aceea a murit, tot moare Arta: pentru că a fost resorbită în viaţă, pentru viaţă. Şi de aceea caut eu arta, ca să văd dacă pot învăţa ceva de la ea, să văd dacă este ceva de învăţat, arta este un animal mic, o busolă, arată, înaintează întotdeauna cu spatele, ca să simtă şi să vadă ce rămîne în urmă, după vedere, după apocalipsă (epoca lipsă). Cu spinarea, nu cu faţa arată şi vede arta. Să-mi expun, deci, spatele, cu care simt (că trăiesc). Spatele, ceea ce ţinem îngropat în adîncul feţei. Exist, deci gîndesc.

Şi atunci mă trezesc. Ca să uit toate astea, poate. Ca să mă feresc de expunerea cu spatele, cu spinarea la noua viaţă.

Coloana e la spate, e spatele. A avea spatele drept măcar, dacă faţa greşeşte.


Despre pornografie

Continui să privesc în minte Originea lumii, imaginea tabloului lui Courbet. Nimic ironic, ci provocator pe dos: originea lumii, nu a plăcerii.

Deşi a fost considerat, din prostie (iar prostia este întotdeauna socială: în sine, singur, nimeni nu este niciodată atît de prost pe cît poate să fie o societate), scandalos pornografic, tabloul lui Courbet este opusul perfect, total, opusul exact, exact opusul pornografiei.

Pornografia arată acolo unde Courbet blochează, opreşte, nu ascunde ci arată că nu e nimic de văzut. La Courbet, sexul feminin, deşi se oferă şi se expune, este închis, blochează trecerea, opreşte înaintarea, iluzia vederii. Pentru că sexul este interior, ascuns, sustras privirilor. Şi fizic, fiziologic, nu numai psihic, psihologic, sexul este interior, este interioritatea. Sexul exteriorizat este obligatoriu masturbare: sex făcut pentru a fi văzut.

Pornografia exteriorizează sexul, interioritatea. Marea ei ambiţie este de a arăta ceea ce nu se poate vedea, invizibilul, de a face imagine, de a transforma realul în imaginar. Prin aceasta, pornografia exteriorizează, denunţă, provocînd scandal, o ambiţie (şi iluzie) mult mai extinsă, generală chiar, a artei şi omului, în general: a face imagine din nevăzut, a da corp imaginarului.

Pornografia nu este deloc deviantă. Realizează visul dintotdeauna al artei, ca ambiţie a omului. Dar o face în mod scandalos, direct, prin salt, prin trecere nemediată la limită, fără ocolişuri, fără drum.

Producerea imaginarului (care nu există "în sine") prin exteriorizarea interiorităţii şi prin "imaginalizarea", prin "iconizarea" invizibilului. Dacă n-ar insista pe latura (practică) de simbol, icoana ar deveni pornografie curată. În Occident se apropie foarte mult. În Occident, arta se zbate între icoană şi pornografie. În creştinismul oriental, icoana este o unealtă spirituală, un instrument cotidian, şi vine, insistînd, cu propriul mod de întrebuinţare, care este pur simbolic. Utilizarea imaginilor trebuie să fie "iconică", adică pur simbolică, sugerînd ce lipseşte şi necesitatea căutării a ceea ce lipseşte. Important, esenţial, în privirea prin imagine, în învăţătura "iconică" privind utilizarea imaginilor, este nu ceea ce lipseşte, nevăzutul sugerat simbolic, ci întregul pe care trebuie să-l formeze văzutul şi nevăzutul, unitatea dramatică, spasmodică uneori, pe care privitorul trebuie să o opereze între văzut şi nevăzutul pe care el îl arată. Privitorul este inclus în imagine, niciodată, deşi asta îl mint, încîntîndu-l, imaginile, în afara imaginii, transcendent, la putere.

Originea lumii a lui Courbet procedează iconic. Tabloul Originea lumii al lui Courbet este o icoană: arată, kantian, pînă unde putem spera, pînă unde sîntem îndreptăţiţi să pretindem a vedea. Cît se întinde, în profunzime, care este perpendiculara privirii, imaginea, vizibilul care trebuie să se învecineze, să se juxtapună, metonimic, invizibil, în profunzime (pe verticala privirii), cu nevăzutul. Vizibilul duce pînă în pragul, pe buza invizibilului.

La Courbet, buza invizibilului, de fapt buza - unică (sărutul este contopirea buzelor în una singură) - dintre vizibil şi invizibil sînt, insuportabil de literal, labiile sexului femeiesc. Pe care, privindu-le în interdicţia care nu mai vine din afară, aplicîndu-li-se, reificant, ca unui obiect, ci pe care ele însele o formulează, care sînt ele însele, privitorul le sărută (cu privirea), realizînd buza unică dintre vizibil şi invizibil. Mult mi-ar plăcea să pot spune, dacă nu ar fi eronat în privinţa obiectului: revelaţie? Nu, refelaţie.

Pornografia invizibilă a artei. "Pornografia" spirituală, simbolică, a icoanei.

Courbet (arta) arată pînă unde se poate merge cu imaginea, cu iluzia imaginii şi cu voinţa de imagine. Vizibilul e sfera în care sîntem cuprinşi, din adevărata imagine, din adevărata percepţie a imaginii nu te poţi, ca privitor, pornografic, juisor, sustrage, fabricînd exterioritate artificială (de putere) acolo unde nu există decît imanenţă - ca spaţiu. În imagine eşti. Adevărata imagine este mediu, şi este imperceptibilă, şi trebuie operată, făcută: a merge, pe calea vizibilului, pînă pe marginea, pînă pe buza, de sex femeiesc, a nevăzutului. Plăcerea din dorinţă, altfel spus.

Nu e nimic de văzut - artă (negociere a graniţei, întotdeauna artificiale, impuse, dintre vizibil şi invizibil). Totul poate fi exteriorizat, arătat, distrugînd, rupînd buza vizibilului cu nevăzutul - pornografie. Numai că pornografia, tentaţia, iluzia, utopia pornografică este esenţială omului. Pornografia e utopie: nu se poate, deşi asta vrem, vedea totul.


Efectul (şi rolul) de fotografie al artei

Orice artă, toate artele, arta are (deci trebuie să aibă) un efect (şi un rol) de fotografie. Meninele lui Velasquez sau Picturile negre ale lui Goya au un rol de fotografie - înainte de descoperirea şi de epuizarea tehnică a fotografiei. Fotografia nu trebuie lăsată în seama niciunui aparat.

Arta "înstrăinează" fluxul invizibil, fluxul invizibilului de el însuşi, face stop-cadru şi arată profunzimile, limitele vizibilului, indicînd calea de urmat spre invizibilul întotdeauna istoric, care este tocmai epoca, actualitatea, evenimentul: ce se întîmplă de fapt, ce este - în curs. Spaţializează pe verticala privirii ceea ce numai aparent se desfăşoară ca timp. "Timpul" este o şmecherie, o iluzie, o scamatorie prin care, comozi, economi, ne interzicem, "transcendental", accesul la schimbare, la realitate. Arta dejoacă scamatoria, iluzia "timpului". Dar şi pe aceea a "spaţiului" - a inevitabilităţii şi intangibilităţii "transcendentaliilor" -, pe care îl stratifică, îl dispune pe verticala privirii, ca drum către invizibil, pînă pe buzele strîns închise, dar abisale - de sex femeiesc - ale invizibilului. Iar invizibilul este intolerabilul, adevărul. Vizibilul duce, conduce către invizibil, care este Intolerabilul - ceea ce se poate schimba prin de-"transcendentalizare" (opera artei). De-asta este arta insuportabilă, şi se exercită atîtea presiuni asupra ei. De-asta este arta tot mai presată.


Cartea

Cartea nu poate decît să evoce. E un reziduu profetic: ce a rămas, deja, din ceea ce nu s-a petrecut încă, dar va fi distrugător, ne va transforma: în carte, în memorie, în semne simbolice.


Poezia

Poezia e esenţială adresare. Teoria fetişului anticipator: pentru că aceste cuvinte îţi sînt adresate, sînt pentru tine, deci sînt deja, din capului locului, ale tale, ele sînt ca de la tine, îmi vin de la tine acum, pentru că ţi le adresez.

Şi astfel dau corp, profetic.


Cartea

Cartea are forma strivirii. E un volum strivit, format prin strivire, prin presare, sub presiune. Scrisul rezultă prin presiune, în urma unor presiuni. Presiuni nu asupra scrisului, ci scrisul ca presiune. Altfel nu se constituie ca scris, ci ia altă cale, "îmbracă" altă formă. Cartea se inventează interior. În Occident, inventarea cărţii este inventarea interiorităţii, cartea ca obiect corespondent interiorităţii subiectului - sub presiune, prin presare.

A nu deschide o carte înseamnă a dispreţui, a ignora interioritatea.

Sîntem striviţi, mai mult decît doar presaţi, şi scriem nevăzut, (la) interior, spaţiu pe dinăuntru. Sîntem cărţi cu paginile strîns lipite, ca buzele în tăcere, scris peste scris fără a fi palimpsest. Nu ne ascunde nimeni, nimic, dar sîntem invizibili.