Ion Indolean: Filmul îmbină mărturii, arhive și fragmente de ficțiune. Ce a dictat această construcție narativă polifonică?
Tudor Giurgiu: Râdeam cu Mihai Chirilov la un moment dat că va zice lumea că, ia uite, am intrat pe teritoriul lui Radu Jude. Primele drafturi de scenariu erau în cu totul altă direcție: o reconstituire epică, un film de mare anvergură. Dar, mai ales, după ce am terminat Libertate și am văzut ce greu e să faci azi film de epocă în România, cu bugetele pe care le avem, și în plus am acumulat atât de multe frustrări legate de faptul că la nivel de detaliu, de machiaj, de locuri, atât de puțin poți să faci lucrurile să fie bine, încât am zis "nu pot, nu mai am energie și nu o să pot să fac filmul așa cum era gândit inițial".
Și m-am întors la întrebarea "de ce fac filmul?" și mi-am dat seama că e despre reprezentarea istoriei, o temă pe care mulți au abordat-o, și de fapt cum ne raportăm la evenimente din urmă și cât de mult știi unde e granița între adevăr, minciună, responsabilitate personală. Curiozitatea legată de evenimentul de la Fântâna Albă, pe care l-am descoperit acum 10-15 ani, a atras foarte multe întrebări și, evident, dorința asta de a încerca, creativ, ceva nou: nu am mai făcut tipul ăsta de film hibrid. Și a fost și un fel de joc de dorință de a face altceva.
I.I.: Ce anume din prezent crezi că face această poveste atât de actuală?
T.G.: Multă lume mi-a spus "cum scoți tu filmele la momente oportune". Dar e, iarăși, o potriveală. Eu am filmat două interviuri cu ultimii supraviețuitori acum nouă ani. Și am pornit în aventura asta alături de Gabriel Gheorghe - el e actor, acum transformat în scenarist; a lucrat cu Cătălin Saizescu și cu alți regizori și împreună ne-am pus problema cum facem acest subiect. Am filmat supraviețuitorii și, după ani când a venit momentul să vedem cum putem spune povestea, ne-am întors de fapt la aceste interviuri. Unul dintre ele e cel care a inspirat secvențele de film în care apare Mircea Andreescu; acel interviu e atât de puternic la nivel de mijloace, atât de frust, autentic, camera e atât de ezitantă, apare interlocutorul în cadru, apare acea voce a unui vecin care obturează conversațiile, încât l-aș fi folosit așa cum e, dacă nu ar fi fost probleme cu iluminarea... și îmi lipseau la nivel de arc dramatic și de poveste, dar acolo a fost inspirația pentru a face tipul ăsta de demers și a aduce acele două povești, a supraviețuitorului și nevestei.
Jude a postulat mai în glumă, mai în serios, cu TikTok-ul, care e the best for cinema. Dar sunt și astfel de întâmplări fericite, când un interviu pe care îl faci în scop strict de documentare, o mărturie, de fapt îți oferă atât de mult la nivel performativ. Și a fost strict un efort de a compune un puzzle și de a mă juca cu tot felul de memorii, cărți pe care le-am citit, interviuri. M-a preocupat și povestea nașterii unui spectacol - am văzut spectacolul lui Kordonsky, Băieții de Zinc de la Bulandra, și a fost o experiență foarte puternică; eu nu citisem cartea Svetlanei Aleksievici, de abia dup-aia am cumpărat-o. Deci au apărut varii surse de inspirație care m-au ajutat să refac scenariul, să rescriu, și așa am ajuns la formula asta.
I.I.: Mărturia unui supraviețuitor e dublată de vocea soției sale deportate în Siberia. Cum ai lucrat cu ideea de memorie împărțită, aproape fracturată?
T.G.: Cel mai tare m-a interesat nu atât ce rămâne după curgerea timpului, ci cum ne raportăm noi față de propria existență și de greșelile făcute în trecut. Mi-am adus aminte de Jacques Audiard, cu Un héros très discret, despre felul în care îți poți reconfigura toată biografia, cum ascunzi prostii făcute în trecut, compromisuri. Iar asta m-a preocupat pentru că am citit în cărțile despre Fântâna Albă - care au circulat foarte puțin - ideea asta că erau câțiva români care cumva au pactizat cu sovieticii și au împins compatrioți, ca pe vite, să meargă spre moarte. Asta m-a făcut să mă gândesc că oamenii ăștia sigur au o dublă viață: ei sunt niște supraviețuitori per se, iar când ajungi la vârsta senectuții devii subiectul unor inevitabile omagii, emisiuni, interviuri.
Dar cum trăiești tu cu taina ta? O mai scoți la iveală? Ești bine? Ești confortabil? Asta m-a urmărit de la Libertate, de când am întâlnit personaje reale care trăiesc într-o complicitate perfidă cu niște greșeli făcute în timpul revoluției. Și - în mod paradoxal - pare că bătrânețea te absolvă de vină. Mircea Andreescu are o replică foarte bună în film: "să mă judece Dumnezeu" - și pare că doar instanța divină face dreptate.
I.I.: Apropo de Coca Bloos și Mircea Andreescu, i-ai ales și pentru biografiile lor? Se leagă istoriile lor de astfel de tragedii? Sau i-ai ales doar pentru calitatea lor actoricească?
T.G.: Mă gândeam doar la ce pot ei să facă, să ducă. Știam că doamna Bloos a avut niște ani buni la Piatra Neamț la teatru, dar nu am plecat de la partea biografică. Sigur, cunoscându-i, am povestit mult de rude, familii, suferință, dar cred în orice caz că la vârsta lor, la acumulările și lecturile lor, le e foarte simplu să se apropie de subiect. Erau absolut terifiați de cantitatea de text, dar am lucrat bine - Coca Bloos mi-a spus că ea credea că sunt un băiat calm, echilibrat, dar și-a dat seama că sunt un călău.
I.I.: Doamna Bloos jucase și în După-amiaza unui torționar.
T.G.: Da, uite, ce nu ți-am spus e că pe tot parcursul lucrului la subiect, de multe ori am avut în cap să fac un fel de remake la După-amiaza unui torționar. Și nu neapărat datorită Cocăi, ci pentru că mi se pare că e un film despre care merită să se discute mai mult. Și acolo vorbim despre un torționar pus în fața asumării unor crime abominabile. A fost interesant lucrând cu Coca faptul că mi-a plăcut partea asta de structurare a procesului în care se naște un spectacol de teatru.
Ea nu mai joacă - are o cochetărie foarte simpatică, pentru că spune că nu vrea să mai facă nimic, dar o bucură atunci când telefonul sună și tinerii regizori o cheamă. Eu nu am mai întâlnit până acum niciun alt actor care să aibă inteligența ei de a citi cu intonația potrivită un text la prima vedere. Ce face e incredibil.
I.I.: Într-o epocă a manipulării istorice, te-a preocupat cum va fi receptat filmul? Ai temeri legate de revendicări ideologice?
T.G.: Odată ce ieși cu un film, nu mai poți controla dezbaterea. L-ai pus în discuție și își urmează traseul. Acum nu mă aștept ca grupul suveranist să și-l aroge și să devină un vârf de lance împotriva celor care nu au făcut suficient de mult atunci. Mi se pare că din orice punct l-ai discuta, filmul naște conversații. Unii mi-au spus că filmul nu arată că minoritatea română e persecutată astăzi în Ucraina de către politicienii locali. Ceea ce e just - am văzut-o la fața locului, cât am filmat. Dar filmul nu vreau să aibă o anumită agendă politică. Sigur, orice controversă ar fi, ajută.
I.I.: Crezi că un film poate construi poziționări puternice vizavi de lupta pentru păstrarea libertății?
T.G.: Mi-am dat seama fără să vreau - acum vorbind despre Libertate - că e o temă atât de largă și că mai vreau să fac un film pe tema asta și care are tot rădăcini în lagărele de muncă din România anilor '60, povestea unei evadări. Mi se pare că cinemaul nostru a rămas încă dator și că nu e încă epuizat subiectul.
Reacțiile pe care le-am primit, de la oameni tineri care au receptat filmul ca un pumn în plex, ca o realitate care le-a fost ocultată - subiectul revoluției este atât de vast și ei încă au nevoie să își pună piesele la locul lor, ca să capete o imagine pe care părinții nu le-au dat-o, școala în niciun caz, și cumva, da, lucrul ăsta m-a făcut să cred că tipul ăsta de subiect merită explorat mai departe. Nu cred că e cazul de poziționări didactice, naționaliste, să îți faci un fel de manieră cu orice preț în direcția asta, dar cred că sunt povești care trebuie spuse.
Am văzut anul trecut la Veneția un film care a fost și în programul TIFF 2025, Marco, adevărul inventat, despre istoria recentă a Spaniei, foarte asemănător cu Pădurea de molizi - vorbim despre aceeași temă: cum trăim cu minciuna, cu compromisul? Cum ajung oamenii să creadă că prostiile lor nu pot fi niciodată scoase la iveală.
I.I.: Nu pot să nu te întreb și despre TIFF și haide să rămânem tot la istorie. Cum simți că a evoluat festivalul și ce îi dorești pe mai departe?
T.G.: E momentul ăla al evoluției la care niciodată nu m-aș fi gândit când am început: adică, momentul în care copiii, aduși de părinți în primii ani de TIFF, vedeau filme...
I.I.: Adică și eu:)
T.G.: Da, exact... și nu numai că au trecut prin workshopurile de la TIFF, unii poate au fost și voluntari, acum au ajuns să facă studii de film, să aibă filme în program și scriu că TIFF le-a schimbat viața. Știi, am ajuns în moment ăla în care o generație s-a format într-un fel sau altul la TIFF și a hotărât că filmul, media, jurnalismul e ce vrea să facă. Și asta mi se pare cea mai bună dovadă că TIFF e pe drumul bun. Pentru că, altfel, te poți împăuna doar cu recorduri, cu cine vine, cine pleacă - nu despre asta e vorba, e despre ce lași în urmă în comunitate. Iar pe viitor nu știm noi ce e nici mâine; "tommorow is fear", vorba lui Chirilov.
I.I.: Yes. Mulțumesc mult!