Înainte de a fi o relatare istorică, animația este o poveste despre moștenire, identitate și legăturile profunde dintre un fiu și țara de origine a tatălui său. În cadrul Animest filmul a primit Premiul Adolescenților, demonstrând că are capacitatea de a ajunge și impresiona și audiența tânără, prin coerența, sensibilitatea și estetica sa. Léonard Cohen a fost prezent la București în ultima parte a festivalului și am putut discuta cu el despre cum a pornit totul, despre care sunt provocările dar și avantajele animației în creația de povești documentare, despre echilibrul dintre relatarea istorică și cea personală și despre ce urmează pentru el, ca realizator de animație, de aici încolo.
Léonard Cohen: Lucram pentru o agenție de presă, alături de un jurnalist, și realizam niște mini-reportaje săptămânale, de câte două minute, pentru un jurnal de știri la Canal+ [televiziune franceză]. Iar Feurat Alani era unul dintre jurnaliștii colaboratori - adică nu era angajat al postului, dar vindea proiecte și subiecte în mod regulat pentru acea emisiune. Așa că, teoretic știam unul de altul, dar nu ne-am întâlnit cu adevărat decât după ce acea emisiune s-a terminat. Eu am lucrat la ea cam 3 sezoane, el mai mult timp.
În acea perioadă, eram în mijlocul haosului generat de Califat, iar Feurat simțea nevoia acută de a povesti despre Irak, de a relata și altfel de povești, din alte perspective decât ce vedeai peste tot la știri. Fiind jurnalist, știa importanța reportajelor de știri și a informației, dar având o relație foarte intimă cu acea țară, era sătul să vadă mereu prezentată o singură perspectivă. Așa că a început să scrie pe Twitter. A ajuns la peste 10.000 de tweet-uri, pe care le-a compilat într-un text amplu. Un prieten comun, care fusese redactorul-șef al amândurora, pe când lucram la emisiunea anterior menționată, ne-a facilitat întâlnirea. El era foarte apropiat de amândoi, așadar pot spune că relația de încredere dintre noi a pornit datorită lui.
El m-a sunat și m-a întrebat: "Îl știi pe Feurat?", într-un moment în care eu tocmai dădusem de acel text și-l citisem și mă fascinase, așa că mi s-a părut incredibil că tocmai atunci mă sună cineva să mă întrebe despre autor. "Te-ar tenta să-l transformi în animație?". Și așa a început totul. Am făcut inițial acea serie de 20 de episoade, fiecare de aproximativ 2 - 3 minute. Prin intermediul seriei eu și Feurat am ajuns să ne cunoaștem mai bine, am descoperit că avem același simț al umorului, a fost destul de ușor să comunicăm de la bun început.
L.D.: Așa cum ai menționat mai devreme, Flavours of Iraq este bazat pe un număr impresionant de tweet-uri, peste 10.000. Cum ați decis pe care din ele să le transformați în povești animate și pe care să le lăsați pe dinafară? Și care a fost procesul de a fluidiza aceste scurte fragmente, foarte personale, într-un scenariu de lungmetraj?
L.C.: Da, asta a fost una dintre marile provocări! Mai ales că a fost diferit față de seria lucrată inițial, aceea mi s-a părut cumva mai "ușoară" - în sensul că am ales 20 de povești cronologice, care urmăreau o perioada de timp liniară și erau foarte sintetice, simbolice pentru imaginea de ansamblu. Pentru a face seria, aproape că nu am făcut nicio ajustare sau adaptare pe textul original. Feurat a ales momentele pe care să le ilustrez, iar eu am făcut fix asta.
Pentru lungmetraj... a fost o poveste complet diferită, deoarece aici aveam voice-off, motion design, nu era multă acțiune, dar erau multe informații, informații pe care nu le transmiteam atât de mult prin dialog, ci prin vocea naratorului... a trebuit să scriem totul de la zero, exact ca la un film de ficțiune. Doar că noi aveam și constrângerile pe care ți le dă scopul de a spune povestea reală și felul în care s-a întâmplat. Viziunea mea a fost să-l fac să funcționeze prin... muzicalitate, să găsesc și potențez curba dramatică de tensiune prin voce și coloana sonoră și sound design, mai mult decât prin acțiuni sau dialoguri.
Iar procesul de scriere a fost cu atât mai greu pentru că seria de dinainte ne plăcuse - știi, îți rămâne întipărit acel ceva pe care ai reușit să-l redai și de care ești mulțumit, e greu să schimbi lucruri care îți plac deja, dar care știi că nu ar mai putea funcționa acum în imaginea de ansamblu. În plus, am vrut totuși să păstrăm și acel aspect fragmentat, să avem acel parcurs al amintirilor care apar în poveste... dar nu puteam face asta pentru 90 de minute. A trebuit să găsim un echilibru.
L.D.: Filmul folosește un stil de animație distinctiv, în care fețele sunt adesea incomplete sau abstracte. Sunt curioasă - ce a stat la baza acestei alegeri artistice? Ai intenționat să reflecți natura nesigură a amintirilor sau a fost altceva la baza alegerii?
L.C.: Exact, exact asta este, ai prins bine ideea! Când am primit textul inițial, original, scris de Feurat, m-a frapat foarte tare povestea, dar mai ales unghiul din care o relata, poezia din scriitură, perspectivele pe care le aborda. Iar formatul de mesaje de Twitter, de la care a pornit textul amplu, l-a făcut să fie foarte special. Și cred că a adresat fix acest aspect apropos de memorie... Fragmente scurte, care îți puteau provoca un déjà-vu prin evocarea unui miros anume sau al unui zgomot anume, creau o senzație aproape onirică. Știi ce zic? Ca atunci când povestești un vis: "eram acolo și persoana aia era aici, apoi m-am întors și eram în altă parte, dar era același vis.". Așa că am ales să abordez și eu același tip de unghi când am început să lucrez la animație: am vrut să obțin o traducere vizuală și narativă a acelui sentiment. Plus că în perioada aceea aveam o clară apetență către acest stil, mi-am dorit să creez o ilustrație cât mai minimalistă. Am vrut ca imaginile să fie la fel de pline de goluri pe cât era și textul inițial.
L.D.: Rămânând puțin concentrată pe aspectul esteticii, am găsit fascinantă și alegerea paletei cromatice - uzual sunt maxim 3 culori în fiecare cadru, combinația alb-negru-roșu predomină. Care a fost intenția din spatele acestor alegeri?
L.C.: Știam din start că nu voi merge pe o reconstituire a lucrurilor exact așa cum s-au întâmplat, deoarece, încă o dată, de la bun început ne-am concentrat pe percepții subiective, senzații, miros, privire, zâmbet, sunet și așa mai departe. Iar eu nu am fost niciodată în Irak. Nu am trăit acea poveste. Nu filmam, nu încercam să atingem niciun fel de obiectivitate fotografică, așa că am mers până la capăt cu viziunea subiectivă.
În perioada aceea eram foarte influențat și de o serie de ilustratori pe care-i urmăream și care desenau personaje cu pielea roșie. Am încercat o mulțime de lucruri până când mi-a fost clar că roșu e culoarea cea mai puternică pe care o pot folosi. A trebuit să fiu foarte atent în cum alegeam să folosesc culorile, pentru că ele au fost și o pârghie prin care puteam semnala schimbarea planurilor narative. Uneori ești în amintirea tatălui, alteori în amintirea fiului, uneori ești în prezent, alteori în trecut, uneori ești în Franța, alteori în Irak. Așa că, în esență, am stabilit astfel: Irakul, unde e o climă caldă - galben; Franța - albastru; elementele americane - verde (pentru că americanii erau în zona verde). De asemenea, am vrut ca la început culorile să fie foarte vii și spre final să fie aproape alb-negru, pentru a reda acea senzație de discrepanță a întregii povești, dar într-un mod fluid. Este un parcurs subtil, nu există un moment brusc în care să observi că s-au schimbat culorile, pentru că ele se modifică foarte ușor pe drum. Acesta a fost întregul concept.
L.D.: Crezi că acest film poate ajunge și la tineri? La cei care au crescut fără să știe ce e dictatura, la cei care trăiesc în era TikTok, Instagram, a animațiilor 3D complexe și a VR-ului?
L.C.: Da, cred că da, pentru că are o estetică destul de modernă. Iar ritmul este suficient de dinamic încât să nu devină plictisitor. Chiar am avut destul de multe proiecții în școli, acasă, în Franța. Iar copiii s-au implicat mult, au pus o mulțime de întrebări. Poate că ei, din proprie inițiativă, nu ar alege să vadă acest film, dar sunt destul de sigur că dacă ar fi ghidați spre el, ar fi foarte receptivi. La școală, mai ales, ar putea fi o variantă alternativă de a explora anumite părți ale istoriei, ar fi mult mai antrenant decât o lecție sau un documentar clasic.
L.D.: Filmul combină o poveste foarte personală cu o narațiune istorică amplă. Cum ai găsit echilibrul între aceste două dimensiuni - intimul și epicul - în procesul tău creativ? Și cum a decurs colaborarea cu Feurat din această perspectivă? Cum ai echilibrat amintirile lui personale și călătoria lui emoțională cu viziunea ta regizorală?
L.C.: Totul a început cu acel episod-pilot pentru serie. Acela a fost testul suprem - episodul a ieșit foarte bine, Feurat a fost mulțumit de rezultat și de modul în care am abordat povestea. Așa că am primit un vot în alb, cum s-ar spune. Am mers mai departe cu seria, eu ilustram exact textul primit de la el. Apoi a urmat filmul pe care l-am scris împreună... Și am acordat mare atenție acestui proces, am purtat amândoi nenumărate discuții... i-am cerut destul de des să dezvolte ceea ce scrisese deja, pentru că uneori aveam o scenă pe care aveam nevoie să o extind, de exemplu, din motive dramatice. Au fost destule momente în care eu îi ziceam "Te rog, încearcă să te transpui în starea emoțională în care erai atunci și dă-mi mai multe detalii.". Iar el îmi răspundea: "Tot ce-mi amintesc și tot ce aveam de spus despre asta am scris deja, așa că e destul de greu ce-mi ceri.". A fost un pic complicat, dar amândoi aveam totuși un "limbaj" comun, o înțelegere mutuală. Feurat este și scriitor... a scris între timp două cărți, compune multă poezie. Are acel talent de a transforma emoțiile și experiența în cuvinte. Iar eu am ajuns foarte repede să înțeleg cum lucrează, cum gândește, cum scrie. Am reușit chiar să scriu în scenariu replici pe care nici măcar nu sunt sigur că el știe că nu-i aparțin, atât de aproape de stilul său am ajuns să scriu. A existat o formă de complicitate și completare artistică între noi, așa că lucrurile s-au armonizat de la sine.
L.D.: Filmul abordează o istorie complexă și adesea dureroasă. Care a fost secvența cea mai dificil de realizat pentru tine, din punct de vedere tehnic sau emoțional?
L.C.: O întrebare grea... Nu știu. Nu știu. Întregul proces a fost destul de greu în anumite momente, apropos de ce am vorbit mai devreme despre echilibrul dintre povestea personală și adevărul istoric. Când am trecut de la serial la lungmetraj, primul brief pe care l-am primit de la oamenii cu care lucram a fost: "Vrem aceeași emoție, dar vrem să fie mult mai Wikipedia-style. Vrem mai multe informații."
De la această cerință am scris primul draft al lungmetrajului. Și era prea dens, prea multă informație, prea greu de urmărit, nu avea suficientă emoție. Așa că am trecut printr-un proces intens de rescriere. Ca regizor, ești responsabil de partea creativă, de viziune, dar trebuie să duci și partea de structură, de coerență. Așa că eu încă editam, scriam, re-editam, rescriam, în timp ce restul echipei lucra deja la layout, la animație. Iar asta mă făcea să fiu mereu în urma "procesului de fabricație", dacă pot spune așa.Tot procesul mi s-a părut dificil, nu aș putea acum să nominalizez o anumită secvență, dar îmi aduc aminte că au fost mai multe dăți în care au existat și provocări tehnice, nu am găsit imediat animatorul potrivit pentru cadrele pe care le aveam în minte, a trebuit să schimbăm de câteva ori.
Nu-mi amintesc o secvență anume a cărei emoție să fi fost greu de transmis, unde să fi existat un blocaj de acest tip. Poate a fost mai provocator atunci când a trebuit să construim suspansul - de genul "O să moară? O să moară?" - iar el nu moare. Așadar, cum gestionezi acea tensiune, cum menții acea tensiune când, la final, rezultatul nu este atât de dur pe cât spectatorul s-ar aștepta? Să zicem că aceste momente mi-au creat anumite dificultăți.
L.C.: Eu urmăresc poveștile care mă intrigă, merg după oamenii cu care vreau să lucrez, nu sunt un activist. Practic, sunt un om care vrea în permanență să învețe. Ce s-a schimbat pentru mine, este că, în acest caz particular, mi s-a conturat mai specific imaginea de ansamblu. Îmi aminteam toate coperțile ziarelor și toate acele evenimente mari, așa cum le vedeam la știri: invazia Kuweitului, apoi bombardarea Bagdadului, apoi ascensiunea ISIS etc. Dar abordarea acestora dintr-un alt unghi, unul uman, m-a făcut să văd mai multe nuanțe. Întreaga structură a triburilor din Orientul Mijlociu a devenit mult mai clară pentru mine după ce am lucrat la acest proiect. Nu sunt încă un expert în Orientul Mijlociu, dar cred că am înțeles mai multe subtilități culturale decât înainte.
L.D.: Crezi că există vreo speranță ca Irakul să revină pe un făgaș normal? Cum crezi că vor evolua lucrurile de acum încolo? De cât timp crezi că este nevoie pentru a exista vindecare acolo?
L.C.: Amir, tatăl lui Feurat, spune la sfârșitul filmului "un secol", dar o spune ca o figură de stil. Ar putea fi 10 ani, 100, 1.000, cine știe? Cert este că nu se va întâmpla mâine. Dar ceea ce îmi place să spun, mai ales elevilor de liceu cu care am ocazia să vorbesc, este că, pentru noi, conceptul de stat național pare normal și evident, dar, istoric și geografic, nu este așa. Este mai mult excepția decât regula generală. Așadar, perioada de timp, de conflict, de război, de moarte, de du-te-vino, înainte să ajungem la acest sistem de stat național democratic este lungă și dureroasă. Pur și simplu așa este, o spune istoria. Deci, cât va dura? Mult timp, fără îndoială.
L.D.: Cum vezi rolul animației în a spune povești despre război și traume, mai ales în comparație cu documentarele clasice, live-action?
L.C.: Ce-mi place la animație și ceea ce cred că face ea foarte bine este că dărâmă barierele. Voi încerca să dezvolt. Din punctul meu de vedere, să încerci să faci filmul să arate exact așa cum s-a întâmplat este o pierdere de timp. Există arhive sau mărturii cu care poți încerca să redai ce s-a întâmplat, dar animația îți permite să ajungi direct la aspectul emoțional, deoarece construiești imaginile de la zero. Iar stilul de desen, culorile pe care le alegi și felul în care îți construiești imaginile transmit deja o mulțime de informații despre atmosfera și emoția pe care vrei să le transmiți.
Și mai ales când vine vorba despre oameni care își spun poveștile, prin animație nu încerci să atingi aspectul obiectiv, factual, fotografic al poveștii pe care încerci să o spui. Încerci să ajungi la un alt adevăr, care nu este mai puțin adevărat decât cel factual: cel despre CUM au trăit și interiorizat oamenii acele evenimente.
L.D.: Ce sfat le-ai oferi cineaștilor care sunt interesați să folosească animația pentru a spune povești inspirate din realitate, non-ficțiune?
L.C.: Să folosească toate trucurile "magice" pe care le au în arsenal. Asta știe animația să facă cel mai bine.
L.D.: Ce urmează pentru tine? Lucrezi la un nou proiect?
L.C.: Lucrez la mai multe proiecte, nu o să le detaliez chiar pe toate pentru că ar dura ceva. Cel mai important aș zice că este cel care are la bază o carte de benzi desenate apărută acum câțiva ani în Franța, Istoria Ierusalimului. Este creată chiar de un istoric, și face rezumatul a 4.000 de ani de istorie. Noi transformăm asta în 4 episoade de animație, de 52 de minute fiecare.
L.D.: Deci rămâi dedicat acestei zone, acestei nișe a documentarului animat?
L.C.: Da, rămân. Așa cum spuneam, mă ghidează curiozitatea, îmi place subiectul și ador să învăț prin intermediul acestor proiecte. Dar sunt proiecte foarte intense și au un cost emoțional. Ilustrarea istoriei vine cu o responsabilitate mare. Nu vrei să spui prostii, dar trebuie să simplifici pentru a fi cât mai bine înțeles, așadar trebuie să citești mult ca să înțelegi foarte bine ce urmează să ilustrezi. Uneori chiar și producătorii cu care lucrez nu înțeleg de ce citesc atât de mult, pentru că în viziunea lor ar trebui să mă ocup de dramatizare, de punerea în scenă, de compoziție, de desene și de dirijarea echipei, nu de cercetare. Dar când faci ceva de genul ăsta nu trebuie să uiți niciun moment că ești în slujba adevărului.
L.D.: Mai ales în zilele noastre când suntem înconjurați de fake news, când se încearcă uneori chiar relativizarea istoriei factuale, creatorii de astfel de conținut au o responsabilitate și mai mare legat de ce și cum livrează spectatorilor.
L.C.: Exact! Iar când spui o poveste despre ceva ce e departe, și o aduci în fața lumii întregi, trebuie să citești mult, să înțelegi înainte tu foarte bine ce s-a întâmplat, să aduni cât mai multe fapte și perspective. Iar la final, trebuie să simplifici cât de mult poți, rămânând în același timp fidel adevărului. Asta e misiunea mea în prezent.
***
Short-bio Léonard Cohen
A absolvit un master în Animație la ENSAD în 2009, iar filmul său de absolvire, Pluto (2010), a fost selectat și premiat la numeroase festivaluri, câștigând inclusiv Premiul pentru Cel Mai Bun Scurtmetraj Studențesc și Premiul Juriului Junior la prestigiosul Festival Internațional de Film de Animație de la Annecy.
În 2011, s-a mutat de la Paris la Oakland și în timp ce lucra ca freelancer, a conceput serialul TV Le Chiffroscope, împreună cu jurnalistul și prietenul său David Castello-Lopes. Le Chiffroscope a fost cumpărat de postul francez Canal+ și a fost difuzat săptămânal timp de trei sezoane (2012-2015) în cadrul emisiunii de știri internaționale de referință a canalului, L'effet papillon.
Revenit în Franța în 2017, a regizat seria Flavours of Iraq, laureată la Annecy ci Premiul Juriului pentru Serial TV și care ulterior a fost adaptată ca lungmetraj documentar animat.