Există o piesă-nucleu, o poveste de dragoste atipică, între un el și o ea care s-au întâlnit de câteva ori în viața asta - și niciodată, parcă, n-a fost să fie.
Și mai există, în cu totul alt univers decât ficțiunea, adică în realitate, niște seniori, 6 la număr. 6 doamne, ca să fim mai preciși. Care au viețile lor, poveștile lor, dorințele și regretele lor, și pe care le-am cunoscut în 2025 prin ateliere de scriere creatoare, mișcare și conversații one-to-one la Teatrul Masca.
Doamnele - parte din trupa de seniori asociată T.M. - au lucruri pe care și le-ar fi dorit altfel sau întrebări pe care și le pun despre cum ar fi fost viața lor dac-ar fi ales, la un moment dat, diferit.
Așa s-a născut ideea: o piesă pentru un spectacol de teatru-dans în care, mărturisindu-se public & imaginând scenarii alternative cu privire la propria existență, cele 6 senioare să-și schimbe propria poveste, dar și povestea personajelor din piesa-nucleu. Dumnealor "contaminează" cu proiecții personale viețile personajelor, dar și cele din urmă pe ele...
Totul se-ntâmplă deodată: realitatea, ficțiunea, memoria, visele.
(IM)POSIBIL e despre cum viața fiecăruia e o piesă de teatru, iar interesectându-ne unii cu alții, ne modificăm traseele ireversibil. (Mihai Ivașcu & Anca Stoica)
*
Piesa are 3 versiuni / formule. Într-o versiune joacă Rodica Kerim, în alta Viviana Grama și Mirela Rușitoru, iar în cea de-a treia Lori Șerban, Dobrina Bran, Adelina Știrbu. Structura dramatică e similară, însă, firește, conținutul poveștilor diferă, după cum și viețile doamnelor.
Piesa publicată pe LiterNet e versiunea în care joacă Viviana și Mirela.
Cele două ipostaze ale personajelor EL și EA sunt jucate la două vârste: de Anca și Sergiu, respectiv Anamaria / Alina și Sorin. Alegerea noastră a fost de a numi personajele precum actorii, dat fiind că diverse scene se joacă la dublu - așadar, dialogul nu e numai între EL și EA, ci între EA tânără - EA matură - EL tânăr - EL matur.
*
(IM)POSIBIL e o co-producție 2025 Incipient Bucharest și Teatrul Masca, în cadrul unui proiect co-finanțat de AFCN.
*
(IM)POSIBIL
Regizoare și coregrafă: Anca Stoica
Dramaturg: Mihai Ivașcu
Univers sonor: Daniel Stănciucu / Scenografie: Ecaterina Tudosă / Video Concept: Beatrice Păun & Mihnea Toma
Performeri: Anamaria Pîslaru / Alina Crăiță, Sorin Dinculescu, Anca Stoica, Sergiu Diță, Mihai Ivașcu, Viviana Grama, Mirela Rușitoru, Rodica Kerim, Lori Șerban, Dobrina Bran, Adelina Știrbu.
ACTUL 1
SCENA 1: MOARTEA
ANA: Întotdeauna m-am simțit străină. Aici. Aici. Aici. În corpul meu. Mă dezbrac și mă privesc în oglindă. Mă joc cu sânii. Sunt o femeie fără trăsături. Sunt o femeie frumoasă. Sunt actriță. Am fost. Adică nu prea știu cine sunt. Am avut nevoie de alții să-mi spună. Am vrut mereu să fiu altcineva. Să nu fiu eu. Am crezut că voi primi într-o zi un mare rol. Am crezut ca proasta. Rolul n-a venit niciodată. Am dus o viață măruntă. Acum știu. Dar viața mea s-a dus. Se spune că în moarte ți se arată tot. Mie mi s-a arătat un bărbat. Am avut destui. Nu a fost cel mai deștept dintre ei. Sau cel mai bogat. Nici măcar cel mai bun la pat. A fost un bărbat oarecare. Și a trebuit să mor ca să aflu că ce trebuia să fi trăit era viața noastră.
SORIN: Întotdeauna m-am simțit străin. Aici. Aici. Aici. În corpul meu. Ca un turist într-o țară de miracole. Mă dezbrac și mă privesc în oglindă. Mă masturbez. Sunt singurul bărbat de care nu mă satur niciodată. Sunt un bărbat fără trăsături. Sunt un bărbat frumos. Sunt o gheișă de lux. Știu exact cine sunt. Nu am nevoie de alții să-mi spună. Am vrut mereu să trăiesc din sex. Să trăiesc prin alții. Prin banii lor. Prin pielea lor cu parfum de iasomie sau rotocoale de păr. Am dus viața pe care mi-am dorit-o. Și tot în pat am murit. În somn. Visam cai sălbatici. Iar pe calul negru, o femeie. O cunoștință mai veche. Am avut puține. Cunoscuți am avut mulți. Nu fusese cea mai prezentă dintre ele. Sau cea mai dezirabilă. A fost o femeie oarecare. La capătul visului mi-am dat drumul. Am ejaculat pentru ultima dată și am căzut în somnul de veci.
SCENA 2: PREMIUL
ANCA: Mulțumesc, mama!
SORIN: O vacă posesivă.
ANCA: Mulțumesc, tata!
SORIN: Un bou bețiv.
ANCA: Mulțumesc profesorilor mei!
SORIN: Niște fustangii.
ANCA: Mulțumesc regizorului nostru!
SORIN: Cu care m-am futut.
ANCA: Mulțumesc juriului!
SORIN: Că nu știe teatru.
ANCA: Felicitări colegilor!
SORIN: Care te detestă.
ANCA: Am marii emoții.
SORIN: Aiurea. A repetat acasă.
ANCA: Vă zic sincer că nu mă așteptam.
SORIN: Știa de două săptămâni.
ANCA: Sunt fericită.
SORIN: Într-adevăr.
ANCA: Și recunoscătoare.
SORIN: N-o lua personal.
ANCA: Promit să fiu la înălțime. Să nu rămân o debutantă.
SORIN: A rămas. A fost prima și ultima ei seară de glorie. Premiul pentru Debut. Nina. În toată mediocritatea vieții ei viitoare - la care nu are încă acces - seara aia strălucește ca un dinte de aur în gura unui știrb. Atunci am văzut-o prima dată. Un mahăr din imobiliare trecea printr-o criză conjugală și se oferise să mă cazeze trei zile la el în oraș ca să-l însoțesc la evenimente. Așa am ajuns la Gala Premiilor pentru Debut. Prima ediție! Și am zărit-o. Conținută. Sobră. Purta numai negru. Și dacă cineva o întreba de ce, îi răspundea ca la Cehov: "Sunt în doliu continuu după viața mea". Atunci nu știam cine-i Cehov. Afli multe lucruri după ce mori. Ea se purta grav ca într-o piesă rusească. De parcă înăuntrul ei ar mai fi locuit o femeie. O femeie bătrână. Și înăuntrul femeii bătrâne o plantă carnivoră. Și înăuntrul plantei un copil orb. Copilul înaintează de-a bușilea pe treptele unei scări. Scara nu are capăt. Și nimeni nu se-ndură să-i zică. Toți stau pe margine și aplaudă.
SCENA 3: SEXUL
ANA: Am adormit cu greu. Pur și simplu nu puteam să renunț la adrenalină. Auzeam încontinuu vocile lor. Felicitări! Bravo! Meriți! Când trăiești ți se spun o grămadă de nimicuri mincinoase. Și le spui și tu la rândul tău. Vrei să-ți demonstrezi că nu ești un om rău. Dar știi că de fapt nu-ți pasă de nimic. Iar de tine îți pasă doar pentru că pe ceilalți îi fute grija. Oamenii sunt niște foarte ciudați purtători de viață. Biografiile noastre sunt o lungă enumerație de scaune și mese pe care le-am ocupat. Cele mai bune lucruri despre noi le ținem secrete. Bărbatul despre care vă spun făcea excepție. Pe atunci nu avea un nume. Era doar o voce. Vocea care răzbea prin peretele comun a două camere de la Hotel Scoica.
SERGIU: Rupe-l cu dinții.
ANA: I-a zis să-l rupă cu dinții.
SERGIU: Te iubesc.
ANA: I-a zis că-l iubește.
SERGIU: Taci.
ANA: I-a zis să tacă.
SERGIU: Ia-mă.
ANA: I-a zis să-l ia.
SERGIU: Tâmpitule!
ANA: L-a făcut tâmpit.
SERGIU: Iubitule.
ANA: L-a numit iubit.
SERGIU: A fost odată...
ANA: Și pe când tabloul cu cai de deasupra patului meu se zguduia odată cu patul camerei lor...
SERGIU: A fost odată...
ANA: A început o poveste din care n-am auzit decât...
SERGIU: A fost odată...
ANA: Și care s-a sfârșit multe hohote de râs mai târziu...
SERGIU: Ies la țigară.
ANA: Am ieșit și eu pe balcon.
SERGIU: Și am văzut-o din nou în aceeași seară.
ANA: Un bărbat la vreo 23 de ani.
SERGIU: Apoi mi-am dat seama că auzise tot.
ANA: Și-a dat seama că stă gol.
SERGIU: Și pentru prima dată în viață mi s-a făcut rușine.
ANA: Și pentru prima dată în viață mi-am ascultat primul instinct.
SERGIU: A sărit balconul ei și m-a luat în brațe.
ANA: Am stat așa o eternitate. În timpul vieții nu mi s-a părut decât un minut sau două. Dar aici de unde sunt pot aprecia just. Și am fost asigurată că într-o viață doar a noastră sunt încă acolo. În noaptea Premiului pentru Debut, la Hotel Scoica, în brațele unui tânăr necunoscut, pe sexul căruia luna luminează broboane de sudoare.
SCENA 4: PRIMA NOAPTE
ANCA: I am sitting in the morning at the diner on the corner -
SERGIU: Ce bei?
ANCA: I am waiting at the counter for the man to pour the coffee -
SERGIU: Fumezi?
ANCA: And he fills it only halfway, and before I even argue -
SERGIU: Dansezi?
ANCA: He is looking out the window at somebody coming in -
SERGIU: Ai prieten?
ANCA: It is always nice to see you -
SERGIU: Cât stai?
ANCA: Says the man behind the counter to the woman who has come in -
SERGIU: Mă vrei?
ANCA: She is shaking her umbrella -
SERGIU: Ieșim?
ANCA: And I look the other way, as they are kissing their hellos -
SERGIU: Și-n ce joci?
ANCA: And I'm pretending not to see them -
SERGIU: Se mai joacă?
ANCA: And instead I pour the milk -
SERGIU: Mă chemi și pe mine?
ANCA: I open up the paper -
SERGIU: Noi ne știm?
ANCA: There's a story of an actor -
SERGIU: Ne-am mai cunoscut?
ANCA: Who had died while he was drinking -
SERGIU: Sigur?
ANCA: It was no one I had heard of...
*
SORIN: Am dansat toată seara în primul club care ne-a ieșit în cale. Unul la care se ajungea pe niște scări de incendiu. Ne fixam ca și când ar fi fost cel mai firesc lucru cu putință. Întâlnirea noastră rarefiase tot. Și nu era vorba de atracție. Dimpotrivă. Lângă ea mă simțeam singur. Adică simțeam că îmi sunt îndeajuns.
ANA: Îmi doream să-l cunosc mai bine. Nu-mi explic de ce. Acasă mă aștepta iubitul meu. Îmi doream să călătorim. Îmi doream să ratăm împreună odihna a sute și mii de ore mici. Sau cel puțin așa cred. Atunci dansam. Dansam și proiectam scenarii în pătrățelele de sticlă ale globului disco.
SORIN: Dar se crăpa de ziuă. Trebuia să mă întorc la Scoica. Time is money. Așa zicea bărbatul pe care îl lăsasem în cameră de fiecare dată când scotea portofelul.
ANA: Toți din teatru își făcuseră bagajele. Numai eu nu. Ne aștepta autocarul. Gala Debutanților se terminase. Ne întorceam acasă.
SORIN: Ieșim din club deodată. Pe faleză au apărut nudiștii. O sărut pe frunte. Cobor scările înaintea ei. Câțiva vânzători au ajuns în piață. Își așază marfa. Fur un măr și mă întorc s-o privesc. Încă acolo. Mușc și dispar în mulțime.
ANA: Îl las să plece. Cobor prima treaptă. Fură o nectarină sau așa ceva. O cobor pe a doua. Mușcă. Deasupra mea, un pescăruș. Ce ironie sinistră! Calc strâmb și îmi nenorocesc toată viața.
INTERVENȚIA 1
VIVIANA: Au petrecut și ei o noapte mai atipică într-un club, el... golindu-și mintea după un client; ea... în exaltarea premiului obținut.
MIRELA: Problema e că gagica își sucește piciorul și chestia asta, deși banală, e bolovanul care va porni un întreg șir de evenimente. E lucrul ăla mic și nenorocit care dictează cum va decurge viața ta.
VIVIANA: Și eu am așa ceva.
MIRELA: Mă numesc Mirela și sunt scriitoare, poetă, alergătoare de cursă, actriță amatoare - bine, nu toate deodată. Am avut un câine, un Samoed, și-am lucrat în cercetare și-apoi în bancă, în IT. Sunt în mine multe femei.
VIVIANA: Mă numesc Viviana și am trăit în Japonia. Am fost profă de fizică, am fost soție de diplomat, am fost șomeră proaspăt divorțată, am fost mamă singură. Și în mine sunt multe femei.
MIRELA: Hazul vieții mele începe de foarte devreme, din primele zile. Înaintea mea, mama pierduse o sarcină și era superstițioasă, nu mi-a luat nimic înainte de a mă naște. Și m-am născut un pic mai devreme. Și n-avea nimic să mă-mbrace. Și-atunci Stela Popescu, că eram vecini în blocul Casata, mi-a cusut toată noaptea, de mână, prima mea hăinuță. Și când tata a venit cu mine-n brațe de la maternitate, primul lucru a sunat la Stela la ușă: uite, Stela, fetița! Face Stela: vai, Jenică, ce seamănă cu vecinul de la 5! Noi stăteam la 8.
VIVIANA: Sunt fiica mamei mele, dar mama mea nu e chiar fiica mamei ei. Mama mea a fost găsită pe stradă când avea doi ani, în ciorăpei albi și o rochiță roșie cu buline albe. Nu vorbea... Nu știa cum o cheamă. Și a găsit-o un polițist și a dus-o la casa de copii și i-a pus numele lui de familie, Ionescu, și Smaranda, după mama lui. Bunicii mei au căutat mult timp un copilaș, iar în momentul când au ajuns la leagăn, mama mea s-a ridicat - stătea într-un pătuț - și i-a spus bunicului tata. Și a luat-o.
MIRELA: E interesant mozaicul ăsta al unei vieți. Dacă te uiți de-aproape la piese, ele par foarte asemănătoare, ca și cum fiecare zi o repetă pe precedenta... cu o mică, infimă variație. Și-apoi le vezi de la distanță de ani și nu pricepi... când te-ai măritat, și când ai făcut copii, și cum au crescut copiii tăi, și unde e brățara aia pe care ai purtat-o la mână ani de zile și-o păzeai ca pe ochii din cap, și-ntr-o zi oarecare constați nu doar că n-ai mai purtat-o, dar că nici măcar n-o mai găsești...
VIVIANA: Ce vreau să zic... Unde e diferența? Care e ziua, ceasul, clipa care ne determină?
SCENA 5: RADIO DIN VIITOR
Un reporter înflăcărat de la o emisiune obscură a unui post religios de pe litoral.
REPORTER: Bună dimineața, iubiții noștri! Ora 7 și 10 pe litoral. Sunt Emanuel Ioan Dan și voi ascultați Spovada cu voie bună: cea mai veche emisiune penticostală de artă și cultură. Înaintea slujbei de dimineață să intrăm în legătură directă cu primul nostru invitat. Un preamărit al scenei. Un fiu întors al marelui ecran. Un domn pe care îl respectăm. Pe care îl prețuim. Și care azi împlinește o frumoasă vârstă. Nu spunem încă cine. Îl veți recunoaște voi înșivă. Pentru că în spatele harului său imens se ascunde și se arată o voce inconfundabilă și de neegalat. Vocea Duhului Sfânt. Bună dimineața și la mulți ani!
SORIN: Mda... Mersi! 'Neața.
REPORTER: Suntem primii pe care azi îi fericiți! Căci nu puține sunt posturile care la ceas aniversar îndrăznesc să vă fie aproape. Să dea binemeritata zeciuială binecuvântărilor pe care Dumnezeu vi le poartă! Oare am dreptate?
SORIN: Dacă vreți...
REPORTER: Navigați într-o mare de ispite. Cum ați reușit să păstrați curată cămașa christică?
SORIN: Să zicem că n-am avut timp s-o murdăresc.
REPORTER: L-ați ales pe Iisus.
SORIN: Am ales teatrul.
REPORTER: Pentru tânăra generație ați fost, sunteți și veți rămâne un reper ad infinitum. Înțeleg că jurizați un eveniment local deosebit. Gala Premiilor Pentru Debut. Aflată la a 30-a ediție. Iubiți tinerii. Corect?
SORIN: Încerc.
REPORTER: Colosal! Dar să privim și în urmă. Teatrul nu a fost prima alegere. Înainte de teatru ați lucrat în industria ospitalității.
SORIN: Da.
REPORTER: Unde anume? Nu ați precizat niciodată.
SORIN: Ei, în multe locuri. Baruri. Hoteluri. A fost demult.
REPORTER: Înseamnă că mulți oameni v-au cunoscut dinainte de a fi cunoscut! Adevărată pildă de smerenie. Mărturisiți adesea că nu credeți în dragoste. Pesemne vă referiți la patimile trupești. Care vă repudiază. Care nu vă lasă să vă împărtășiți la vreme.
SORIN: Nu. Mă refer la doi oameni care se leagă la cap când nu-i doare.
REPORTER: Poftiți?
SORIN: Da.
REPORTER: Să știți că noi avem un dar pentru dumneavoastră.
SORIN: Anume?
REPORTER: Emisia! Suntem gata?
SORIN: Ce dar?
REPORTER: "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică."
SORIN: Așa, și? Scuze, am intrat la voi pentru altceva.
REPORTER: Vă iubim.
SORIN: Ok. Bine. În afară că mă iubiți, nu se leagă nicio conversație. Pot să ies?
REPORTER: Noi avem un dar pentru dumneavoastră!
SORIN: Vă repetați. La revedere!
REPORTER: O clipă! Suntem gata. Noi știm că reticența cu care vă pronunțați asupra vieții de familie izvorăște din cea mai profundă durere.
SORIN: Extraordinar!
REPORTER: Și azi o vindecăm.
SORIN: O zi frumoasă!
REPORTER: Fiul dumneavoastră se află în legătură directă cu noi.
SORIN: Poftim?
REPORTER: La mulți ani!
INTERVENȚIA 2
VIVIANA: Ne-au anunțat la facultate că plecăm la muncă patriotică, o lună de zile, la Fetești. Eram cu mai mulți colegi pe malul Borcei. Acolo, doi tipi pur și simplu stăteau grămadă pe mine. Pe unul nu-l suportam, iar celălalt mi se părea de-a dreptul idiot. Unul din ei făcea pașii exact ca mine, iar celălalt, din spate, mi-a spus așa, cu o voce de Hamlet, uite ce apus de soare! Și eu mă uit: ce dracu' apus de soare, era un praf și o jale! Prima săptămâna a plouat, în a doua s-au făcut grupele. Nu mai știu cum am ratat ziua aia, dar unul din băieți, să-i spunem Dan, a zis: puneți-o-n grupă cu noi, că suntem numai băieți. Și-n prima zi, în camion - vai, niște gropi, niște hârtoape, și erau niște băieți drăguți lângă cabină care ziceau vine groapă, și toată lumea se ținea - ei, băiatul ăsta mi-a șoptit la ureche că lui îi place de mine. La ce mă gândeam eu? Că de-abia așteptam s-ajung înapoi în Gara de Nord, să-l întreb în ce parte o iei, și el să spună încolo, și eu o să spun perfect, eu o iau dincolo. Și-n ultima săptămână, când el era convins că eram foarte intimi, mă-ntreabă... nu vrei să mergem la mare? Că uite, am eu un coleg la Constanța și mergem și stăm la el. Eu n-aveam bani deloc. Zic: o să scriu o scrisoare acasă, să văd dacă primesc bani. Eu știam că nu primesc bani. Paranteză: când am ajuns acasă, scrisoarea mea pe masă, tata pusese pe ea o rezoluție - are voie Viviana să meargă la mare. Semnat. Când am ajuns la Gară, n-am mai avut timp să fac figura, m-am pierdut și m-a condus acasă. Băiatul ăla a devenit soțul meu. Dar dacă făceam figura?
INTERVENȚIA 3
MIRELA: Prin anii '90 făceam cercetare în Electronică, predam la facultate, făceam și contabilitate, spălam cămăși, găteam ciorbă de perișoare, eram o femeie din generația mea. Dar a fost o săptămână de cotitură în viața mea. Mi-a venit citația de divorț, mi-am schimbat serviciul și mi-a ars casa. Eram acasă, la calculator, și hota ardea. Și tot în săptămâna aia am primit cadou un cățel. Când eram la bancă, aveam un CEO alergător, ne-a scos la alergare. Eu alergasem și înainte, dar erau câini vagabonzi în cartier și m-am lăsat. Câinele m-a antrenat pe distanțe scurte, fiindcă atunci când o ia un Samoed la goană, ori alergi, ori ăla ești. Iar faptul că scrii e tot o alergare, te eliberează de multă tensiune. Acum doi ani m-am speriat foarte tare, jucam la Teatrul de Artă. Și aveam o scenă, doi bătrânei care salvau un înger. Și în timpul spectacolului mi-am dat seama că se apropie, că se apropie bătrânețea aia. Am avut un declic. Băbuța avea Alzheimer și a uitat de înger. Și m-am speriat. M-am speriat că se termină. Tot. Că văd linia orizontului. Așa că am dat la Facultate la Psihologie și la Școala de Arte ca să-mi antrenez mintea și uite-mă, sunt din nou studentă, sunt foarte ocupată... Știți, uneori, în rarele momente când stau și eu cumințică, fără să fac nimic, mă-ntreb ce-ar fi fost să nu trăiesc săptămâna aia. Soțul meu să nu-mi dea citația. Să nu-mi schimb serviciul. Să nu-mi ia foc casa... Câinele îl păstrez!
SCENA 6: LIFE HAPPENS
ANCA: Operații. 3. Doctori. 5. Spitale. 6. Ratare. Rolul cere mișcare. Șpăgi. Recuperare. 365. 365. 366. Sănătate! Rolul s-a dat. Pantofi ortopedici. 8. Ură. Pantofi fără toc. 10. Iertare. Pantofi comozi. 0. Implant metalic. 1. Vă sunăm noi. 9. Tu! Agonie. Extaz. Cărți. Pat. Cărți. Pat. Pat. Parc. Austria. Plimbare. Sănătate! Rolul s-a dat. Operație. Vacanță. Operație. Bani. Infecție. Baie. Mare. Certificat. Semne. Febră. Durere. Germania. Negare. Rolul cere mișcare. Vă sunăm noi. Rolul s-a dat. Mama. Tata. Pat. Tu! Pat. Siguranță. Malpraxis. Slab. Prost. Pereți. Recuperare. Scoica. Franța. Tunsoare. Riduri. Copii. Petreceri. Studii. Halate. Pauză. Pauză. Pauză. Pauză. Pauză. Casă. Sănătate! Moarte. Tu! Eu. Și Nina.
Așa au trecut 3 ani.
ACTUL 2
INTERVENȚIA 4
MIRELA: Plecasem la Carrefour să iau mâncare pentru câine, cu mașina. Și întâmplător în Carrefour era un stand d-ăsta unde machiau fetele - doamnă, nu vreți să vă machiem și pe dumneavoastră? Hai, să văd și eu cum îmi stă machiată. Vai! Nu m-am recunoscut, arătam ca ultima cocotă. Eu n-am mers niciodată cu luminile aprinse la mașină, nici când trebuie... Probabil că cineva a intrat în mașina mea, a pornit luminile să plece, și-a dat seama că nu-i mașina sa, a ieșit și a lăsat luminile aprinse. Și când am venit eu la mașină... na de pleacă! Nu mai aveam curent. M-am dus la un taximetrist, știți, nu-mi dați și mie curent, s-a uitat ăla urât la mine, n-aveți idee cum arătam. Erau niște băieți cu o furgonetă, au vrut să-mi dea ei, nu mergea. Până la urmă am sunat la service. Și era un domn în call center acolo. Tache. Am stat cu el la telefon 3-4 ore, duminică seara, într-o parcare de Carrefour, până a venit cineva de la ei să-mi repare mașina. Taca-taca, taca-taca. Și mi-a spus Tache că el a dat de mai multe ori la teatru, avea o voce extraordinară. Și după, am scris Tache și Giugiuca. Giugiuca fiind numele de scenă al mașinii mele. Ce-o mai face străinul ăsta, cu care am vorbit la telefon o singură dată, acum 18 ani, într-o parcare?
SCENA 7: JOCUL CU FEREASTRA
ANCA: Așa au trecut 3 ani.
ANA: Și într-o zi cineva m-a sunat.
SERGIU: Dar la capătul firului mi-a răspuns o altă femeie.
ANA: O tânără îmbătrânită care nu trecuse de debut.
SORIN: O străină. O accidentată. Un talent irosit.
ANCA: Ne-am dat întâlnire pe zi.
SERGIU: Am descoperit că locuim în același oraș.
ANCA: În același cartier.
SERGIU: Pe aceeași stradă.
ANA: În blocul de vis-à-vis.
SORIN: În seara întâlnirii a inventat o migrenă.
ANCA: Era felul meu de-a refuza să-l detest.
SORIN: A pus pe seama mea seara accidentului.
ANA: Nu. Am pus pe seama ta viața mea de după.
SORIN: Pentru că nu mi-am întors privirea.
ANCA: Pentru c-ai fi putut.
SERGIU: Pentru c-a zăcut într-o baltă de sânge.
ANA: În timp ce piețarii vindeau portocale și castraveți.
SERGIU: Dar a trecut.
ANA: Și într-un fel sau altul am avut o primă întâlnire.
SORIN: Mai multe prime întâlniri.
ANA: În scurta perioadă de vreme când am locuit unul lângă altul am inventat un joc.
SORIN: Ziua ne evitam complet.
ANA: Dacă se întâmpla să ne zărim pe stradă sau la magazin ne comportam ca doi străini.
SORIN: Dar seara deschideam ferestrele.
ANCA: Eu fereastra de la baie.
SORIN: Și eu cea de la dormitor.
ANCA: Am deschis fereastra în fiecare seară.
SERGIU: Nu făceam prea multe.
ANA: Dar ne zâmbeam.
SERGIU: Ridicam din umeri.
ANCA: Scoteam limba.
SORIN: Și tăceam. Asurzitor.
ANCA: Am deschis fereastra la boală.
SORIN: Am deschis fereastra pe viscol.
ANA: Am deschis fereastra singură.
SERGIU: Am deschis fereastra cu alții.
ANA: Furioasă.
SERGIU: Sincer.
ANCA: Murdară. Fără bani.
SERGIU: Plictisit.
ANCA: Cu chef de sex și singură.
SERGIU: Întors de la muncă. Lăbarii!
ANA: Nejucată. Ce să caut eu în sală?
SORIN: O sută de lei? O sută!
ANCA: Mă fut în el de teatru!
SERGIU: Mă fut în ea de viață!
ANA: Vreau altceva!
SORIN: Înțelegi?
ANCA: Înțelegi o pulă!
SORIN: Altundeva!
ANA: Altcândva!
SORIN: Vreau respect! Puțin respect!
ANA: Și demnitate!
SERGIU: Nu! Mint!
ANA: Libertate!
SORIN: Euforie!
ANCA: Faimă! Orice faimă! Ketamină!
SORIN: Opiu! Glorie curată!
SERGIU: Mai bine viață decât sex!
ANCA: Mai bine curvă decât handicapată!
SORIN: Decât sărac și bolnav...
ANA:... mai bine bogat și sănătos!
SERGIU:... mai bine bogat și sănătos!
ANCA:... mai bine bogat și sănătos!
SERGIU: Gata!
*
SERGIU: 3 aprilie 2027. Deschid fereastra. M-am hotărât. Dau la teatru.
ANA: 3 aprilie 2027.
SERGIU: Aștept să deschidă și ea. Durează un pic. O să scape și de scaunu' ăsta cu rotile la un moment dat.
ANA: 3 aprilie 2027.
SERGIU: Chiar nu pricep ce-i ia atât. (aparte) Sigur intru, nu?
ANCA: 3 aprilie 2027. Mă dezbrac și mă privesc în oglindă. Mă joc cu sânii. Port rochia mea preferată. Am purtat-o o singură dată. Atunci. Dacă cineva mă întreba de ce port numai negru, îi răspundeam ca la Cehov: "Sunt în doliu continuu după viața mea". Azi nu. Iau bastonul și ies în oraș.
INTERVENȚIA 5
VIVIANA: Cu Japonia a fost o conjunctură. E o poveste pe trei generații. Bunicul soțului meu și-a dus fiul la școală în Craiova. Era un om simplu, care într-o zi a venit la școală cu un sac de cartofi și s-a rugat de pedagog să-l primească pe băiatul lui în bibliotecă, ca să citească. A contat sacul ăla de cartofi, pentru că fiul lui, adică socrul meu, a ajuns cineva. Și într-un context, pe la finalul anilor '80, pedagogul s-a întâlnit cu soțul meu. L-a recunoscut după numele de familie. Zice ia numărul meu, dă-mi numărul tău, și dacă ajung mare, te iau după mine. Îmi povestește asta bărbată-miu acasă, am râs... Zic hai mă, termină... Noi eram doi profesori amărâți, cărți aveam, atât. Și după un timp, soțul meu spune: m-a căutat, m-a sunat, ia post în Japonia. Și o să mă ia și pe mine. Făceam un mișto de el! Până într-o zi, când mi-a spus: plecăm în Japonia. Hai pentru pașapoarte. Eu râdeam de nu mai puteam. A venit 15 septembrie, m-am dus la școală, clasa a IX-a, niște copilași ai unor prieteni, băi, ce bine că sunt la tine. Ei, și pe 29 septembrie, bărbată-miu - plecăm. Și am plecat. În Japonia, fără să știm pe nimeni și nimic. Fata mea venea acasă... știți cum sunt florile alea de mărgăritar? Numai că erau transparente și se rostogoleau așa: sunt cea mai proastă din clasă, nu înțeleg nimic. La ceva vreme însă, la o ședință cu profesorii japonezi, am fost întrebată: cum vă ocupați de copii acasă? Pentru că fiecare în clasele lor sunt cei mai buni.
SCENA 8: MAREA
ANCA: Excuse me, can you give us the ball, please?
SERGIU: -
ANCA: Thank you. We are little and a bit clumsy. (aparte) Mama, vezi că dai pe tine!
SERGIU: -
ANCA: Sorry to bother.
SERGIU: Nicio problemă.
ANCA: A, sunteți român!
SERGIU: Da.
ANCA: Și ați venit în vacanță. Foarte bine! Eu stau aici de 10 ani.
SERGIU: -
ANCA: Acolo nu era ce trebuie. Lucram și într-un domeniu mai... solicitant. Am avut și niște probleme de sănătate. În fine! (aparte) Mami, las-o pe fetița! Ne scuzați, doamnă.
SERGIU: -
ANCA: Da. Foarte cald azi. Unde v-ați cazat?
SERGIU: La Shell.
ANCA: Hmm! Știți că patronii sunt români, nu?
SERGIU: Nu mi-am dat seama. Vorbeau franceză foarte bine.
ANCA: Da, da, da. Ei sunt. Aveau Hotel Scoica din România, pe vremuri.
SERGIU: Scoica? Am fost la ei.
ANCA: Da' cine n-a fost! Cel mai tare hotel. Și, așa, știți, mai deștept. Cazau de regulă artiști; se țineau și multe evenimente la Scoica, cum era odată.
SERGIU: Credeți-mă că știu, sunt actor.
ANCA: Nu pot să cred! Și eu sunt actriță. Îmi pare rău că nu vă recunosc. M-am cam deconectat de România.
SERGIU: Jucați aici?
ANCA: Nu, nu, nu. Am jucat acasă, după m-am dus pe marionete, mai multe. Aici sunt educatoare la o grădiniță.
SERGIU: Foarte frumos.
ANCA: Dumneavoastră sunteți angajat?
SERGIU: Nu. Sunt liber profesionist.
ANCA: Mda. Greu în România să te angajezi. Chiar, cum vă descurcați? Sunt și eu curioasă cât mai ia un actor pe repetiții.
SERGIU: Eu?
ANCA: Da. Nu, iertați-mă, fac o gafă. Nu contează, uitați!
SERGIU: Pe-o lună și 2.000 de euro.
ANCA: 2.000?! (aparte) Copile, dacă nu stai potolit, ți-o iei!
SERGIU: La început nu luam așa.
ANCA: Wow. Felicitări!
SERGIU: Mulțumesc.
ANCA: Eu n-am ajuns acolo! Asta e. Da' cred c-aș fi putut. Nu?
SERGIU: Da, da, da. Scuzați-mă că stau cu ochelarii, dar e efectiv insuportabil.
ANCA: Arde rău. O luăm și noi așa ușor.
SERGIU: -
ANCA: Mă bucur că v-am cunoscut. Mult succes! (aparte) Hai, pune tricouașu' să plecăm!
SERGIU: Mi-a părut bine.
ANCA: Știți ce vă mai rog? Să le salutați pe gazde din partea mea. Nu i-am mai văzut de-o viață! Să le ziceți că sunt fata aia cu picioru'. M-au cazat o lună și nu mi-au luat niciun ban. Știu ei.
SERGIU: Ce spuneți?
ANCA: (aparte) Cum spunem lu' domnu'? (în locul copilului care tace) La revedere! (ca de la ea) Sănătate, numai bine.
INTERVENȚIA 6
MIRELA: Dac-ar fi s-aleg din viața mea trei ani decisivi, aș zice 2014, 2007 și 1996. În 2014 mă înscrisesem la primul meu maraton. Am zis să-l fac la Atena. Aveam totul plătit, și cazare și tot. Cu 10 zile înainte, eram la teatru, eram Puck în Visul unei nopți de vară, am sărit nu știu cum și mi-am fracturat piciorul. Și tot am mers la maraton. Cu clăpar după mine, nici baston nu mi-am luat. Toată noaptea am luat dozele alea de Pepsi, reci, din minibar, le-am pus pe picior, dimineața nu mă durea. Zic hai să mă duc. În jurul meu, la start, numai bărbați frumoși... Și-am realizat că atunci când am trecut pe fișă timpul limită orientativ, eu nemaifăcând decât semi-maraton, l-am trecut pe-ăla de 2h. Dar 2h la semi-maraton nu e ca 2h la maraton, și de-asta erau numai bărbați sportivi și tineri lângă mine! Am zis să alerg onorific 200 de metri, dar am alergat 42 de km. Am terminat maratonul. Aveam palmele pline de sânge de la unghiile lungi intrate în carne. Alergasem cu pumnii strânși. M-am gândit că durerea fizică trece, dar bucuria rămâne. În 2007 am scris prima mea piesă de teatru. Cursurile de teatru le-am început nu pentru că mă interesa să joc, ci să învăț să montez piesa. Cât despre 1996, atunci a fost prima oară când m-a înșelat soțul meu. Prietenii m-au ajutat să ies din cercetare și să lucrez într-o bancă, că se câștiga mai bine. Doi ani de zile am lucrat fără înlocuitor. A fost criminal. Dacă ar fi fost să-mi ofer un cadou, m-aș fi îmbolnăvit mai repede. Când le-am zis că trebuie să mă operez, mi-au găsit înlocuitor imediat.
VIVIANA: Soțul meu era ocupat. Eu... casnică. A fost o dramă. Adică eu, deșteapta pământului, acuma ce fac - gătesc și spăl? Păi înnebunesc. În ultimul an, copiii s-au întors în România, bunica le făcea aprovizionarea, și seara mai stătea cu ei. Mama, Dănuț face pe șefu' și nu mă lasă să-mi iau tot ce vreau! Mama, dacă e după ea, cheltuim banii de la voi într-o săptămână! După ce vorbeam cu copiii la telefon, stăteam încă o oră și povesteam fiecare ce a vorbit cu ei. Da' cum a zis Daniela? Da' cum a zis Dănuț? Ne-am întors și noi acasă. Dănuț la facultate, Dana la liceu. Mi-era greu. Casă, masă, muncă, meditații, făceam totul. Și simțeam că el e departe. Și că eu trebuie să duc tot și că mi-e foarte greu și-o să mor dacă continui așa. Până-ntr-o altă zi, când tot așa mi-a zis: fă-ți bagajele, o să plecăm la Cairo. Copiii rămân acasă. Păi cu cine? Să merg cu el, cu el, cu el. Nu mi-a dat nicio alternativă. Și pe partea asta eu aveam copiii, copiii, copiii. El a plecat până la urmă, sperând că voi veni și eu. Recunosc că mi-a scris niște scrisori înduioșătoare. Dar, neașteptat, nu m-am emoționat. Am fost o dată la el, la un Crăciun. Egiptenii rădeau cu mine, erau foarte simpatici și politicoși, el se mira: ce-au ăștia cu tine? Și-atunci am înțeles că el nu mă mai vedea. De mult. Cu ochii la Marea Piramidă din Giza am simțit clar că s-a terminat între noi.
MIRELA: Fiecare om din familie, pe partea mamei, a câștigat și a pierdut tot. Asta a fost moștenirea primită. Oricând să fii pregătită să o iei de la 0. Eu sunt.
VIVIANA: M-am mai gândit la asta. Cum era dacă nu-l alegeam pe el, ci pe celălalt? În al doilea an la Cairo, m-a sunat: vreau să divorțez. Oh my God, thank you! Ne-am întâlnit scurt acasă, în România, în ceea ce fusese cândva sufrageria noastră. Era la modă Andrieș, am pus la CD player melodia "Cea mai frumoasă zi" - ironic -, parc-am și dansat, nu mai știu, și ne-am despărțit.
ACTUL 3
SCENA 10
SORIN: Îmbătrânesc.
ANA: Și-mi pare rău.
SORIN: Bărbații mă refuză.
ANA: Așa ceva nu mi s-a întâmplat până azi.
SORIN: Să nu miște nimic?
ANA: Am o viață dublă.
SORIN: Dimineața sunt un viitor posibil mare actor. Încă student.
ANA: Seara sunt o fostă posibilă mare actriță. Umplu cada cu sare, intru cu picioarele mele umflate și urlu.
SORIN: Seara sunt o viitoare fostă curvă masculină. Verific aplicația și aștept. Mă machiez și mă demachiez compulsiv.
ANA: Am 32 de ani și nicio perspectivă.
SORIN: Am 36 de ani și viitorul înainte. Dar nu arăt o zi peste 35.
ANA: Nu mai pot să mănânc căcat și să-mi placă.
SORIN: Nu mai pot să mint că pot dormi 8 ore în 3.
ANA: Nu mai pot să văd teatru. Urăsc oamenii care joacă.
SORIN: Nu mai pot să port tocuri. Doar platforme. Nu-i același lucru. Lungimea contează.
ANA: Nu mai pot să aștept.
SORIN: Bag mâna în pantaloni și trece.
ANA: Spun o rugăciune și trece.
SORIN: Trece ca ziua.
ANA: Ca trenul.
SORIN: Ca dorul.
ANA: Ca lacrima.
SORIN: Ca șansa.
ANA: Ca valul.
SORIN: Ca gândul morții când sufli pe tort lumânările.
ANA: Ca somnul în mijlocul câmpului când se pornește furtuna.
SORIN: Aș fi vrut ca ceva să rămână.
ANA: Măcar un lucru pe lume să rămână.
SORIN: Aș fi vrut să văd peste tot urma lucrurilor.
ANA: Urmele degetelor pe toarta cănii.
SORIN: Sau a firelor mele de păr traversând mări și oceane și tălpile drumeților care trec în picioarele goale un râu.
ANA: Aș fi vrut să rămân însărcinată.
SORIN: Să am un copil. Dar să nu-mi aparțină.
ANA: Să n-am nevoie de-un bărbat pentru asta.
SORIN: Să-mi îndeplinesc visul vechi.
ANA: Să ies din corp. Fără să mor. Și fără să fac dragoste.
SORIN: Să fac dragoste și după ce mor.
ANA: În cele din urmă am ajuns la o concluzie.
SORIN: Și m-am dus la o bancă de spermă.
ANA: N-am ținut să știu cine va fi donatorul.
SORIN: Mă consuma mai puțin. Și dădea plăcerii o dimensiune nouă.
ANA: Putea fi copilul oricui. Putea fi orice copil. Prin el se deschidea o lume de posibilități. El ar fi putut fi orice. Și eu prin el.
SORIN: Deveneam un bărbat excepțional. Situația în sine mă excita absolut. Un bărbat ca mine dădea naștere unor copii ai căror mame fuseseră dezamăgite de bărbați ca alții.
ANA: Nu era nevoie să ies la întâlniri. Nu era nevoie să mă umilesc. Nu era nevoie decât să-mi duc rolul de mamă. Până la capăt.
SORIN: Și pentru asta nu trebuia să le ating. Nu trebuia să ating pe nimeni. Deși recunosc...
ANA:... că în timpul procedurii, în mod inexplicabil, m-am gândit la cineva.
SORIN: La singurul om pe care l-am luat în brațe fără să fi făcut nimic înainte.
ANA: La singurul bărbat pe care l-am văzut gol fără să ne fi culcat amândoi.
SORIN: La acea femeie care-a oprit brusc jocul cu fereastra. Și tot ce putea să-i urmeze.
ANA: La acel om care m-a făcut dependentă. De atingeri neconsumate. De doctori și tratamente. De puterile din ce în ce mai reduse ale propriilor picioare. De talentul cu care trebuia să înving prejudecățile și incapacitatea de mișcare. De forța psihică de a nu mă sinucide în căzile cu sare. De droguri. De ideea că într-o bună zi ne vom întâlni și-l voi ierta. Pentru că voi fi vindecată. Fericirea copilului meu mă va vindeca.
INTERVENȚIA 7
MIRELA: În țară, întoarsă, a luat-o nu de jos, de la minus. Noul ei șef a pus-o în fața unui dulap plin de hârțogăraie, i-a dat cheile și i-a zis: vezi și tu ce e pe acolo, ești fată deșteaptă, o să te descurci. Pleca de la serviciu la miezul nopții. Asta era viața ei pe la începutul anilor 2000. În decembrie a venit un nou secretar de stat, se schimbau des în tranziție. La serviciu ăsta cine e? Păi ea e. Păi o facem șef de serviciu. Prietena mea zice: știți, eu am venit de 2 săptămâni, nu sunt competentă, nu mă pricep. La care el: cheam-o p-aia de la Resurse Umane. Este consilier 3, da? Atunci fă-o consilier 2 și dă-i și telefon. Și are și 30% în plus salariu. Păi pe foamea aia și pe nenorocirea aia în care era ea, mai putea să zică ceva? Asta în decembrie. În martie a fost în delegație. 750 de dolari, din care 400 pentru avion. Dar ce, era nebună să meargă cu avionul? A mers cu trenul. Cu trenul costa 100. De restul banilor le-a luat telefoane copiilor. E vorba de prietena mea. Viviana.
INTERVENȚIA 8
VIVIANA: A avut bonă, a fost dusă la balet, la profesor de franceză. Ai ei erau oameni care au ținut mult la educație. Toți banii lor se duceau pe fată. A avut o viață interesantă pentru că a fost lăsată să facă tot ce vrea. Un singur lucru n-am făcut: parașutism, fiindcă ambii părinți au zis nu. A intrat la o școală experimentală, așa era blocul arondat. A avut profesori la fiecare materie din clasa I. În cercetare, n-a stat ca un șoarece de bibliotecă. A fost în echipa care a pus bazele simulatoarelor pentru navigație. În transporturi fluviale, maritime și auto. La 5 ani, când o întreba cineva ce vrea să facă, răspundea studentă. Văzuse o gagică pe tocuri pe stradă, și-o-ntrebase pe maică-sa ce-i cu ea și de ce are pantofi așa, și maică-sa a zis: e studentă. Studentă a rămas, într-un fel... La tăierea de moț, n-a ales ceva de pe tavă. A luat tava cu totul, cu ambele mâini. E vorba de prietena mea. Mirela.
SCENA 11: PENSIA
ANA stă pe o bancă în fața blocului (cu vecinele ei). Are APARATUL DE RADIO pornit.
REPORTER: Bună dimineața, iubiții noștri! Ora 7 și 10 pe litoral. Sunt Emanuel Ioan Dan și voi călătoriți cu noi la Spovada cu voie bună: cea mai veche emisiune penticostală de artă și cultură. Înaintea slujbei de dimineață să intrăm în legătură directă cu primul nostru invitat. Un preamărit al scenei. Un fiu întors al marelui ecran. Un domn pe care îl respectăm. Pe care îl prețuim. Și care azi împlinește o frumoasă vârstă. Nu spunem încă cine. Îl veți recunoaște voi înșivă. Pentru că în spatele harului său imens...
ANA: Ce idioțenii! Nimic la radio, nimic la televizor, pe net nici atât! Numai rahaturi. Munți de rahaturi! Păi unde sunt programele de altădată? Marile noastre happening-uri! Marii noștri regizori! S-a ales prafu'. Auzi și tu, "un fiu întors al marelui ecran"! Da' ce om normal vorbește așa, că ți se strepezesc dinții numai când pronunți! Și mare sărbătorit ce-or fi având! Unu' de-a jucat provincia cu șușe, altfel nu-mi închipui! Nu, ce se-ntâmplă la noi acum se numește prostituție! Punct. Pentru că un om care iubește scena n-are voie să se coboare, să se umilească! Da' să vrea și nu poate! Păi un d-ăsta ca să am o părere nici nu trebuie să-l văd! Nu. Dacă la astfel de mizerii stă vioara-ntâi, m-am lămurit ce hram poartă. Băi, nu zic să facă toată lumea numai Brecht și Cehov! Nu! Cehov face cine poate. Este greu Cehov. Eu am făcut Cehov, da? Și, fără falsă modestie, am fost foarte bună! Am fost atât de bună că n-am mai făcut nimic după. Da! N-am mai vrut. Fiindcă am considerat că ajung să-mi fac eu mie concurență. Și-atunci ce-am rezolvat?! Dacă mie la 19 ani mi s-a dat Marele Premiu pentru Nina! Marele Premiu! Deci despre ce vorbim? Nu, dragă! Un om de scenă, dar adevărat, nu toți... sărbătoriții, cel mai important e să știe să tacă, domnule! N-ați observat? Actrița proastă, de exemplu, și două replici dacă are, cum i-a dat regizoru' mână liberă, începe să plângă! Asta sau ne-arată toată mobila din spectacol! Îmi pare rău s-o spun, dar mă uit la fetele astea tinere de-acum, nu merită. Nu merită, asta e. Cum au furat astea tot caimacu', nu pot sau nu vreau să-mi explic! Știi? Și altele, poate mai puțin norocoase, dar poate mai muncitoare, ajung să facă tot felu' să trăiască: marionete, PR, Albă ca Zăpada. Nasol. Eu, mulțumesc lui Dumnezeu, am făcut ce-am vrut! Și-am fost foarte iubită. Dar am fost o fire mai rezervată, nu m-am atârnat, așa, pe toate gardurile. Eu am servit scena. Cât mi-au permis picioarele și ochii, asta am știut. Și nu mi-a fost nici mie ușor. Am stat o perioadă în afară, am lucrat și educatoare, da, eu! Eu, care-am jucat Cehov! Vă dați seama ce greu mi-a fost? Câtă umilință am putut să-ndur de la viață? Și mamă! Mamă singură! Ei, Doamne... Noroc cu băiețelu' meu, el ce mi-a dat putere. Cuminte, bun, inteligent. Din punctu' ăsta de vedere sunt o norocoasă. Nu am avut eu mari realizări sentimentale, așa, mici cochetării, dar ca mamă și ca artistă m-am realizat complet! Da... Sunt foarte fericită. Știți ce? Chiar acum mă bate gându' să merg la băiatu' meu frumos să-i fac o surpriză, că nu l-a mai văzut mă-sa de mult. Doamnelor, ce să mai, noi să fim sănătoase, că belele curg! Mă duc la tânăru' ăsta să-l întreb dacă-i liber. Vă sărut!
ANA (către taxi): Bună seara, tinere, sunteți liber? La Bellu, vă rog.
SCENA 12: ULTIMUL GIGOLO
SORIN: Am făcut o mare prostie. Dacă se află, s-a dus pe pulă și concursu' de director și carieră și tot. Băi, incredibil, incredibil ce-am putut să fac! (ochind o oglindă) Boule! Bou bătrân și fără minte. Asta sunt. Săraca femeie! Doamne, ce situație, nu-mi revin. Cum, mă, să fut o babă oarbă? Bine că nu m-a văzut nimeni. Râd ca prostu'. De unde-o fi avut asta număru' meu? Pe ce pula mea de site se mai găsește, frate, număru' ăla, c-am dat la bani...! Dacă nu-mi vine să mă dau cu capu' de toți pereții, auzi! Ce puii mei m-a mâncat pe mine-n cur să mă-ntâlnesc io cu asta! Nu, nu, nu, nu există! Consider că nu există. S-a-ntâmplat, s-a-ntâmplat. Da' cine m-a găsit, cine i-a format număru'? Că dacă nu vezi, nu vezi nimic! Adică vezi pe Google să mă găsești, da' pula n-o vezi, sau cum? Bă, mă lași! Nu, io cre' că cineva caută să mă-ngroape. Dac-au pus camere?! Futu-i pizda mă-sii-n ce m-am băgat! Și femeia asta n-are nicio vină, biata de ea! P-asta au plătit-o, au momit-o ăștia, pupa-m-ar în cur! Auzi, de ce mă enervez io, de fapt? Ce-au s-arate? Un bărbat și-o femeie, mai în vârstă, care se iubesc. Extraordinar, c-om fi primii și ultimii! E consimțit, e normal... Știe cineva că nu vede? Ai cum să-ți dai seama? Ok, nu vede, și? Parcă orbii nu se coțăie. Uite, frate, pentru ce-mi fac io zile rele la ora asta! Nu, da' mai mult situația, nu, ceva tot pute. Stau și mă gândesc în toate felurile! O leg și de-aia cu emisiunea, când s-a aflat de copiii mei din borcane... De-abia ce-am închis odată scandalu' ăla c-acum vine altu'! Noroc că băiatu', fii-miu, super ok era. Mă-sa norvegiană, oameni civilizați, și-acu' ținem legătura. Nu. Aici e altă mână. Și-așa am o intuiție că știu cine... Vezi, mă, ce-nseamnă să fii rău, și 20 de ani poa' să treacă, și 100, dacă tu-ți pui în cap să urăști un om, e supărarea ca ieri! Și cine n-a vrut, eu sau ea? Alea două săptămâni cât am știut unu' de altu', ca doi copii eram. Vecini, ca să vezi cum e viața! Ea la geam la ea, eu la geam la mine, ne priveam. Și-ntr-o zi, stop! Niciun telefon, niciun mesaj, nimic. Ia-o de unde nu-i. Ca să aflu peste ani că s-a mutat la Nisa, că-i educatoare, c-are-un copil cu handicap, făcut și-ăla cu te miri cine. Păi câte vacanțe n-am avut io la Nisa și-am fi putut să ne vedem, să vorbim și noi ca oamenii. Mă rog. Nu știu ce m-a apucat acum să-mi aduc aminte de ea! Vezi, omu' la nervi și-aduce-aminte! Cine m-ar auzi acum, m-ar crede nebun, da' simt lucru' ăsta, mă jur. Simt c-a fost ea. Din toți oamenii pe care i-am cunoscut la viața mea, și-am cunoscut la oameni de nu mi-i aduc aminte, numai ea ar fi în stare de-o asemenea manevră. A găsit o babă nebună, a plătit-o regește și-a convins-o p-aia să mă umilească. S-a ars singură ca proasta, că ne-am simțit foarte bine! Femeia, cât era de bătrână, punea mâna și... avea ceva special.
ACTUL 4
SCENA 13: POST-MORTEM
EA: În această viață ne-am întâlnit de câteva ori.
EL: La Gala Premiilor pentru Debut.
EA: Când ne-am cunoscut. 27 de grade, o noapte tipică de sâmbătă spre duminică din mijlocul verii, într-un vechi port.
EL: A doua oară, când locuiam în aceeași zonă. Când ne-am cunoscut mai bine.
EA: Ne-am regăsit, ce-i drept, și pe plaja Mediteranei.
EL: Dar nu ne-am recunoscut.
EA: Sau cel puțin așa ne-am mințit. Era într-o joi.
EL: Ne-am fi putut căuta.
EA: Ne-am fi putut suna.
EL: Ne-am fi putut întâlni la teatru sau oriunde în lume.
EA: Dar n-a fost să fie. N-am vrut. N-a vrut. Nu știu. Ne-am tot schimbat și eu și el. În ritmuri care nu s-au suprapus. Cu alte glasuri și prin alte încăperi.
EL: Înainte să moară m-a chemat. Am avut împreună câteva ore.
EA: Jumătate de ceas.
EL: Nu am recunoscut-o.
EA: Îmbătrânisem foarte tare.
EL: Orbise.
EA: Nici el nu arăta mai bine.
EL: Dar păstram acea frumusețe a bărbaților urâți care-au iubit mult și-au trăit bine.
EA: Când ochiul orbește, privirea se schimbă. Devii, oricât de recognoscibil, altcineva.
EL: Obținuse, în sfârșit, tot ce-și dorise.
EA: Să fiu alta. Să joc și eu un mare rol. Chiar dacă foarte târziu.
EL: Și eu reușisem ceva.
EA: Să se sature o vreme de sine.
EL: Mi-a părut rău că fiul nostru a murit de tânăr.
EA: A fost o lecție grea. De-abia atunci am înțeles că sperma venea de la el.
EL: Și că, într-un fel sau altul, viața își găsește sensul promis indiferentă la noi.
EA: Nu trăim o singură dată, dar o singură dată suntem ținuți minte.
EL: Am fi avut atâtea de făcut.
EA: Și atât de puțin timp.
EL: Dar avem atâta timp acum.
EA: Și atât de puțin putem face.
EL: Putem retrăi.
EA: Același început numai.
EL: Mereu și mereu.
EA: Și să încercăm ca ceva cât de mic să se petreacă un pic diferit.
EL: O mână nevăzută să așeze altfel câteva lucruri lipsite de importanță.
EA: Muchia unei trepte pe scara de incendiu sau promptitudinea piețarilor înrăiți de oboseală. O vorbă sau alta.
EL: Dacă nu, măcar o fereastră deschizându-se din inerție. Un gest.
EA: Sau o altă reacție între doi cromozomi.
EL: Un nor subțire plutind deasupra nisipului o clipă. Un alt cântec într-un club. Orice.
EA: Curaj!
EL: Viața începe din nou într-o noapte.
SCENA 14 (O SCHIMBARE PENTRU VIVIANA)
VIVIANA: Excuse me, can you give us the ball, please?
O VOCE: Viviana, tu ești?
VIVANA: Da... Dar nu vă cunosc.
O VOCE: Mircea. Mircea Popa. Am fost colegi de facultate. Am fost odată la Fetești, la muncă patriotică...
VIVIANA: Nu pot să cred! Mircea, da! Extraordinar! Dă să te iau în brațe! Ce faci, măi?
O VOCE: Bine... Tu? Ești neschimbată!
VIVIANA: Ei, da! Câți ani au trecut? 20...
O VOCE: 20 și ceva... Ce faci? Te-ai măritat, ai copii?
VIVIANA: Da, sunt măritată, am și doi copii... Sunt aici, la o înghețată, cu soțul. Vai, ce-ntâmplare! Zi-mi de tine, cum ești?
O VOCE: Cum să fiu, divorțat de câțiva ani...
VIVIANA: Îmi pare rău.
O VOCE: Copii - n-a fost să fie. Și mă mut din toamnă la București, prof de fizică.
VIVIANA: Ei, da! Felicitări! Și eu la fel, ce crezi? Băi, și ce vise aveam! Ce credeam noi c-o să facem...
O VOCE: Poate-acuma, cu regimul ăsta nou, să se mai schimbe ceva...
VIVIANA: Da. Soțul meu e băgat în politică, în diplomație, mă rog... el ar vrea să plecăm...
O VOCE: Unde să plecați?
VIVIANA: Dacă-ți spun... Cică-n Japonia!
O VOCE: La capătul pământului?
VIVIANA: N-o să se-ntâmple, are el o relație, dar... în fine... Nu vezi că de 5 ani nu sunt două zile la fel în România, cine știe mâine ce va fi... Și unde ți-ai găsit catedră?
O VOCE: La Cuza.
VIVANA: La Cuza?
O VOCE: E prost?
VIVIANA: O să fim colegi.
O VOCE: Tu vorbești serios?
VIVIANA: Vai, ce bine!
O VOCE: Păi să m-ajuți atunci, să-mi arăți una-alta-n București...
VIVIANA: Te descurcă fata! Ai unde sta?
O VOCE: Da, am vândut la ai mei și mi-am luat o garsonieră-n Drumul Taberei. Cât mai stați?
VIVIANA: Mâine plecăm.
O VOCE: Dă-mi numărul tău, să ieșim toți 5... Să-i cunosc și pe copii... E un fericit soțul tău.
VIVANA: Cred că-l știi... E Dan, dacă-l mai ții minte... Tot din tabăra aia.
O VOCE: Dan? Da... Ne țineam amândoi după tine.
VIVIANA: (îi scrie numărul pe-o hârtiuță) Tre' să plec, Mircea, vorbim! Uite, ăsta-i numărul meu. Sună-mă când vrei.
SCENA 15 (O SCHIMBARE PENTRU MIRELA)
MIRELA: Excuse me, can you give us the ball, please? (i se dă mingea din altă parte) Ce nor s-a pus... Nici azi nu-i de plajă.
O VOCE: Au zis că mâine-i soare.
MIRELA: Mâine plecăm.
O VOCE: Și vrei să mai stăm o zi?
MIRELA: Și eu când lucrez? Am la rapoarte contabile de dat pe luni de nu-mi văd capul. Și mai vor și ăștia de la facultate nu știu ce ședință de-nceput de an...
O VOCE: Muncești prea mult. Parcă nici...
MIRELA: Parcă nici ce?
O VOCE: Nimic. Fii și tu mai prezentă, atât.
MIRELA: Nu-nțeleg ce vrei. Ai chef de ceartă sau...? Că nu-nțeleg.
O VOCE: M-aș bucura mai tare dacă n-ai munci atât.
MIRELA: Dacă n-aș munci atât, n-am fi-n vacanță la mare. (pauză) Tu nu te-ai omorât niciodată cu munca.
O VOCE: Așa, și?
MIRELA: Andrei, îmi vin dracii, pe bune!
O VOCE: Mirela, știi ce mi-ar plăcea mie?
MIRELA: Ce ți-ar plăcea ție? Una de douăzeci de ani, zi!
O VOCE: Să n-ajungă să-mi placă una de douăzeci! Să mai vezi și tu de noi. Când te-am invitat la restaurant, atunci, după ore...
MIRELA: Hai, măi, Andrei, că era o prostie...
O VOCE: Nu! Vreau să ne invităm și după 15 ani și după 30, și după o sută... Vreau să mă obligi să mai pun și eu o cămașă pe mine, să mergem și noi la un film... Tu crezi că mie-mi pasă că suntem la Nisa sau la Eforie? Păi când am văzut că-ți iei concediu am zis că mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap.
MIRELA: Chiar așa departe mă simți?
O VOCE: Eu înțeleg că ești ocupată...
MIRELA: De cât timp ții asta-n tine?
O VOCE: Am izbucnit, scuze...
MIRELA: Ai putea să fii un pic mai harnic, sau un pic mai chibzuit. Pe mine nu mă deranjează să muncesc, mie-mi place munca, dar când te-aud că i-ai scos pe colegii tăi după serviciu, așa...
O VOCE: Da, pentru că mă simt singur.
MIRELA: Dar nu avem banii să dai astfel de mese. Sau nu sunt numai mese?
Tăcere.
O VOCE: Mi-e dor de tine.
Pauză.
MIRELA: Îmi pare rău... Hai să strângem.
O VOCE: Deci nu mai stăm o zi?
MIRELA: Mergem în cameră.
O VOCE: Nu vrei să ne jucăm cu mingea?
MIRELA: (către cei la care a ajuns mingea inițial, le-o aruncă) Hei, kids, this is for you! Keep it! (către EL) Facem bagajele. Plecăm în America.
*
VIVIANA: Sunt lucruri care s-ar fi putut întâmpla așa. Eu să mă despart de soțul meu înainte ca el să se despartă de mine. Înainte de Japonia. Aș fi putut trăi viața asta, în care îl întâlneam pe celălalt, pe o plajă.
MIRELA: Cum apare adulterul? Dacă infidelitatea stă într-un sărut în plus, oferit la timpul potrivit? La o zi de concediu? La cine știe ce alt detaliu aparent stupid, care-l întoarce pe celălalt la tine? Aș fi putut trăi viața asta, în care soțul meu să nu mă înșele.
VIVIANA: Dar apare întrebarea: dacă asta ar fi fost diferit, nu oare și altele?
MIRELA: Mă întreb obsesiv: care e ziua, ceasul, clipa care ne determină?
SCENA 16 (O CONSECINȚĂ PENTRU AMÂNDOUĂ)
VIVIANA e într-o cabină telefonică. MIRELA în mașină.
VIVIANA: Daniela, iubita mea, ce faci, măi, mamă?
MIRELA: Bună seara! Mirela e numele meu, sunt clienta dumneavoastră. Am un Matiz Craiova care nu mai vrea să pornească. M-am întors cu cumpărăturile la mașină și nu-mi ia cheia, nu face contact.
VIVIANA: Cum adică nu te-am sunat?! Ba da, mamă, te-am sunat... L-am sunat pe taică-tu... Și ba aveai treabă, ba...
MIRELA: Am încercat, domne, și cu cabluri, nu vrea nimeni să m-ajute. De ce? Păi că... eram în mall, era un stand d-ăsta cu fete care machiază, am zis să mă facă și pe mine. Știți cum sunt? Ca ultima cocotă.
VIVIANA: Lasă, e bine că ne-auzim acum. Ce faci tu? Ți-a mai zis ceva aia de japoneză? A, nu mai faci cu ea... Și-n rest? Dănuț ce face? Ce oră e-acolo la voi?
MIRELA: Stați, stați, stați... Matiz-ul e Craiova, dar eu acum sunt la Constanța.
VIVIANA: Eu, cum să fiu... Bine. Sincer? Am făcut o nebunie și-am dat o fugă la mare.
MIRELA: Cum adică de ce-s la Constanța? Hai că-i tare ce vorbim.
VIVIANA: Daniela, mamă, dar ce-ai, măi, mamă? De ce-mi vorbești așa?
MIRELA: Cum vă numiți? Tache? Tache, sunt la Constanța ca să-i fac parastas lui bărbată-miu. A murit aici, când eram într-un concediu, în ultima zi. Acum 20 de ani. Voiam să plecăm în America... E bine?
VIVIANA: Iubita mamii, te implor, n-are nicio... Daniela, încetează să mai spui chestia asta, cu locul traumei tale, pe bune... N-are a face concediul ăla cu divorțul nostru! Da, e-adevărat, l-am întâlnit atunci pe Mircea, dar te rog să mă... Daniela...!
MIRELA: Ok, te-ascult.
VIVIANA: Da, e și Mircea... În cameră, unde să fie? Ei, da, e gelos Mircea că vorbesc cu voi! Cum poți să spui așa ceva?! Nu... Nu-s în cameră. Te-am sunat de la recepție.
MIRELA: Butonul din dreapta de sub alea de geamuri... Dacă și văd care e...
VIVIANA: Dacă tot ți-a cășunat pe concediul ăla, hai să-ți spun o chestie drăguță. Chiar azi m-am uitat pe pozele noastre de-atunci. Mai știi? De-a venit ăla cu maimuța să ne facă. Deci aia cu maimuța de-i bagă degetele-n nas lui frate-tu e ceva...! Vai, dacă n-am murit de râs!
MIRELA: Giugiuca mea e fetiță bătrână. Da, Giugiuca, păi așa o cheamă pe mașinuța mea.
VIVIANA: Ți-ar plăcea dacă m-aș duce mâine la poștă să-ți trimit din ele? Dar să fii atentă să mergi după pachet, să nu se întoarcă... ca data trecută.
MIRELA: Defect profesional, ăsta, să dau nume... A, nu! Nu-s moașă, sunt scriitoare. Teatru, în general. Lucrez la o piesă de dragoste, un el și-o ea, ea actriță, el gigolo... Nu prea iese... Eu să știi că tot caut butonul ăla, dar nu-l găsesc.
VIVIANA: Alo? Mamă, mai ești?
MIRELA: Îu! S-a pornit muzica. Începe piesa "Cea mai frumoasă zi".
VIVIANA: Daniela?
MIRELA: Nu merge s-o opresc! Că nu merge! Deci cum facem?! O filială la Mangalia? Perfect, să vină băieții tăi că-i aștept. Dau oricât, e foarte bine!
VIVIANA: Cu Japonia, vă rog! Nu, fără taxă inversă. Da, știu costurile. Da, știu c-am sunat și adineauri, s-a întrerupt. Nu contează, doamnă. Plătesc oricât.
MIRELA: Rămân în telefon, e ok. Aștept.
VIVIANA: (pentru ea, așteptând) Și-acum se-aude Andrieș... Ori eu sunt nebună, ori... ce viață!
EPILOG (O SCHIMBARE ȘI PENTRU CEI DOI)
El și ea sunt pe balcon, la Hotel Scoica. Îmbrățișați. E din nou momentul în care ea a sărit balconul ei și l-a luat în brațe. Doar că ceva se petrece diferit.
ANCA: Ia uite-o și p-aia.
SERGIU: Unde?
ANCA: Nu vezi? E-o tipă-n cabina telefonică... pe plajă.
SERGIU: Ce ciudat... Cine dă telefoane la ora asta?
ANCA: Mă gândeam... vrei să dansăm?
SERGIU: Da, și știu și unde. E clubul ăsta nou de -
Piesa "Cea mai frumoasă zi". E de la Mirela.
ANCA: Ia, taci un pic... Auzi?
SERGIU: O melodie...
ANCA: (fredonează) Ziua în care nu mă...
SERGIU: De pe plajă.
ANCA: Hai și noi.
Sfârșit.