Sebastian era un profesor de fizică din Strasbourg care ne-a mărturisit că suferea de schizofrenie (exact ca în filmul A Beautiful Mind) de când se știa și că venise la Berlin ca să reconstituie celebra fotografie a lui Cartier-Bresson "West and East Berlin", făcută în 1963 la intersecția străzilor Bernauer și Wolliner! Omul își cumpărase (la mâna a doua) un aparat Hasselblad, un bilet de avion și, doar cu hainele de pe el și-un halat în care-și învelise aparatul și 2 filme Ilford, iată-l la hostel. N-am înțeles de ce Hasselblad (Cartier-Bresson lucra cu Leica) dar pe 8 noiembrie, cu o zi înainte de marea aniversare, eu și soția mea - doi nebuni mai mari ca el - am pornit să-l însoțim pe Sebastian în marea lui aventură.
După ce am identificat locul marcat pe harta pe care Sebastian o tot verifica noaptea la lumina lanternei (așa l-am și remarcat prima dată) și am ajuns în zonă, ne-am oprit la o cafenea să ne uscăm puțin de la ploaia continuă și să încărcăm aparatul cu filmul 6x6, care nu se montează ușor. Sebastian mi-a spus că nu avusese niciodată un aparat foto. Apoi am încercat să găsim o bucată veritabilă de zid cu care Sebastian își propusese să se pozeze exact în locul unde, cu 46 de ani în urmă, cele trei personaje-statui ale lui Cartier-Bresson priveau peste zidul care separa Vestul de Est. Bucată de zid, evident, nu aveam nicio șansă să găsim - ce mai rămăsese fusese imediat acaparat de colecționari, de muzee sau de mici "întreprinzători" care le vindeau pe internet sau prin târguri. Am găsit însă, la câteva sute de metri, o porțiune din drumul pavat prin locul unde trecea zidul, aflată în reparații. Sebastian a ridicat o dală de piatră de vreo 15 kg, și-a pus-o pe umăr și am pornit în căutarea intersecției. Afară ploua continuu. Fiind deja pe Bernauer Straße, iar Sebastian era epuizat de greutatea dalei, ne-am mulțumit cu intersecția cu Brunnen Straße - situată la doar 200 de metri de Wolliner Straße. Sebastian și-a coborât piatra de pe umăr, s-a așezat pe linia fostului zid din intersecție și, sub privirile câtorva turiști curioși, a fost tras în poză atât cu aparatul meu, cât și cu Hasselblatul lui.
Asta a fost. Ziua aceea am petrecut-o apoi împreună. Nu-l voi uita niciodată pe ciudatul și încântătorul Sebastian. L-am înregistrat pe reportofonul meu, cu gândul să fac cândva o poveste despre el, notându-mi și adresa lui de e-mail, dar nu știu cum, am pierdut-o.
A doua zi urma să asistăm la marele eveniment pentru care o lume întreagă ocupase orașul. Începând de la Poarta Brandenburg, Zidul urma să "cadă" a doua oară.
În ciuda vremii, care a rămas la fel de rea, 100.000 de oameni au ieșit în acea seară pe străzile orașului, iar cel puțin 10.000 s-au ținut de mâini pentru a redărâma, simbolic, Zidul Berlinului. La Poarta Brandenburg, liderii lumii au vorbit despre semnificația celor două decenii de la căderea Zidului. Cel mai așteptat moment era însă cel pregătit pe traseul fostului zid, de la Brandenburg Tor până la clădirea Bundestag-ului. Elevi, studenți, artiști și foști disidenți au ridicat și pictat peste 1.000 de "piese de domino", desfășurate simbolic pe 1,5 kilometri, urmărind traseul Zidului. Acestea aveau 2,5 metri, erau viu colorate și fiecare era împodobită cu simboluri diferite. Din fața Reichstag-ului, fostul președinte polonez, Lech Wałęsa, urma să dărâme prima piesă.
Noi am ajuns destul de târziu. Era frig, începuse din nou ploaia și o mare de oameni cu umbrele se agita fără întrerupere. Oriunde mergeam, dădeam de garduri de fier și polițiști care-mi spuneau că am ajuns prea târziu, să încerc pe o altă stradă. Simona și Sebastian n-au mai rezistat și au plecat. Până la urmă, am găsit un drum care m-a dus chiar în fața Porții Brandenburg. La un moment dat, doi oameni cu niște containere și-au făcut loc prin fața mea, dând oamenii la o parte. Acela a fost momentul: mi-am pus vechea legitimație de presă și m-am lipit de ei, reușind astfel să mă infiltrez în spatele primului inel de polițiști, dincolo de gard. Acum aveam o altă perspectivă și puteam vedea chipurile celor din fața coridorului.
Toată lumea aștepta momentul căderii pieselor de domino. Erau chiar în fața mea, la doar câțiva metri. Fiecare piesă avea alocat câte un voluntar-activist care, la nevoie, trebuia să-i dea un ghiont, pentru ca lanțul să nu fie întrerupt. Se striga și se aplauda în toate limbile lumii. Oamenii stăteau înțepeniți în ploaie. Unii se țineau de mână. La doi pași de mine, un bărbat și o femeie stăteau alături, lipiți unul de altul, fără să spună nimic. Veniseră din Italia, așteptau acolo de la prânz și m-au rugat să le fac o poză. Ceva mai încolo, doi tineri se sărutau înfocați sub o umbrelă trasă peste capetele lor.
Apoi au căzut piesele de domino și au început artificiile. Norii erau foarte jos, acoperindu-le parțial, așa că le vedeam intermitent, ca o ploaie colorată. Chiar lângă mine, o femeie a izbucnit în lacrimi. Și atunci mi-a venit și mie să plâng.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
