Răzvan Rocaș: Ați ales să montați la Oradea o adaptare după textul Broken Glass, scris de către Arthur Miller către finalul carierei sale de dramaturg, o piesă poate mai puțin cunoscută decât Death of a Salesman sau The Crucible, dar cu o mare încărcătură socio-politică. Ce v-a influențat să faceți această alegere și care simțiți că este cel mai mare potențial regizoral al textului?
Roman Doljanski: Eram în negocieri cu teatrul. A fost comandat... nu acest titlu, dar a fost comandat de teatru; a fost dorința teatrului de a alege un titlu din dramaturgia americană a secolului trecut. Recent, am lucrat cu un text al marelui dramaturg Eugene O'Neill, la Sibiu, așa că, în cadrul acestei direcții, a apărut întrebarea legată de ce ar fi interesant să alegi din dramaturgia americană. În principal, Eugene O'Neill; mai sunt Tennessee Williams, care este cunoscut peste tot, și Arthur Miller, care deși este un dramaturg important, poate că este mai puțin cunoscut, iar prezența lui în repertoriile teatrelor - atât la nivel global, cât și în România - nu mai este atât de semnificativă cum obișnuia să fie. Astfel că ideea a fost ca Arthur Miller să fie cel sugerat, dar alegerea pentru Broken Glass i-a aparținut lui Timofei. Alegerea mea a fost dramaturgul, iar piesa a fost alegerea regizorului.
Timofei Kuliabin: Da, am ales această piesă deoarece este unul dintre ultimele texte ale autorului; nu este atât de cunoscută și nici tradusă. De altfel, nu este tradusă în română. Poate că nu e cea mai cunoscută piesă, dar este interesantă pentru mine deoarece explorează însăși drama familială. Personajele principale sunt doar trei, iar piesa este o dramă familială tipică, aceasta fiind direcția mea. Îmi plac poveștile în care conflictul apare între persoane cu relații foarte apropiate - în acest caz, soț și soție. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, deși este o dramă de familie, piesa atinge și mai multe probleme sociale foarte actuale, precum noile etici, dilemele morale ale societății moderne sau noul val de antisemitism. Astfel, nu este doar o simplă dramă familială, ci acoperă și probleme sociale care pot fi integrate în aceeași producție.
R.R.: Cum a fost întâlnirea cu echipa de actori ai Trupei "Iosif Vulcan"? Cum s-au desfășurat repetițiile și întregul procesul de muncă la spectacol? Care sunt cele mai mari provocări de care v-ați lovit?
T.K.: Aș spune că a fost excelent. O perioadă foarte confortabilă, profesionistă. Sunt foarte fericit să lucrez cu echipa teatrului. Sunt puternici și profesioniști. De la prima repetiție, de la prima întâlnire, am avut o înțelegere, iar ei au înțeles pe deplin intențiile mele și ale lui Roman, abordarea noastră față de text, de ce am schimbat textul, de ce am adăugat personaje și scene noi, și cum tratăm textul și povestea. Nu au existat niciun fel de neînțelegeri între noi. A fost foarte confortabil să lucrăm, de parcă nu ar fi fost prima dată când ne-am întâlnit. O atmosferă caldă și profesionistă.
R.D.: Trebuie să spun că sunt disciplinați. E un lucru firesc, dar, uneori, când lucrezi în orașele mari, în capitale, este dificil să-i aduni pe toți în aceeași cameră pentru repetiții pentru că fiecare are și alte angajamente. Aici, toți sunt profesioniști și sunt disciplinați. Am lucrat în orașe mari, în metropole. Când niciun actor nu întârzie nici măcar cu un minut la repetiții - cu toate că este normal - este un lucru rar. Acest tip de concentrare pe muncă, pe derularea procesului, unde fiecare este foarte deschis și, în același timp, este foarte serios, este valoros. Poate este și pentru că orașul nu este atât de mare, dar sunt sigur că și în locuri mai mici, uneori, acest nivel de dăruire față de teatru, față de profesie, față de repetiții este frumos și impresionant. Suntem foarte mulțumiți și ne-am simțit foarte bine aici.
R.R.: Sunteți la a doua montare în România, după colaborarea cu Teatrul Național "Radu Stanca" din primăvara lui 2025, cu spectacolul Lungul drum al zilei către noapte. Cum percepeți mediul teatral românesc în comparație cu cel rusesc și cu cel occidental?
T.K.: Ar fi un răspuns foarte lung și complicat, din perspectiva mea - nu mai fusesem înainte în România. Aș spune sincer că nu am mai văzut niciun spectacol românesc live. De când am venit aici, în acest an, am fost impresionat de nivelul și calitatea școlii de teatru, a actorilor, de abilitățile și profesionalismul lor care, pentru mine, au fost neașteptate. Nivelul mediu al abilităților actorilor români este foarte ridicat, cu nimic mai prejos decât al celor germani sau ruși. Abilitățile actoricești de top au fost pentru mine o surpriză plăcută.
R.D.: Sunt familiarizat cu teatrul românesc puțin mai mult și am vizitat România, cu ocazia diferitelor festivaluri din Sibiu, București, Craiova, astfel încât am știut mai multe, poate, despre teatru, despre regizori, despre structură. Desigur, structura instituțională este similară cu ceea ce suntem obișnuiți în Rusia, în Germania, în Polonia, mai mult sau mai puțin, în toate țările est-europene. Știu că acest tip de sistem a fost, că este și că va fi criticat, cu trupe permanente, cu teatre de stat. Era criticat în Rusia pentru că părea - și încă pare - că nu este suficient de flexibil pentru noi dramaturgii, pentru forme noi de teatru, cum este teatrul postdramatic, și altele, deoarece există multe tendințe noi. Odată cu timpul - iar asta este o atitudine personală - devin mai puțin critic față de acest sistem și cred că este valoros. Aveți multă calitate și multe posibilități să creșteți un public nou, să dezvoltați atitudini și estetici noi. Acest sistem, care este criticat și despre care colegii mei din România se plâng uneori că este învechit și că are nevoie de mai multă flexibilitate - și este adevărat, sunt întru totul de acord cu ei - , dar care în același timp, cred că are valoare. Poate fi contemporan, poate fi serios și poate să înfrunte și să răspundă multor întrebări pe care teatrul din zilele noastre și din lumea noastră trebuie să le răspundă și să le discute.
R.R.: În adaptarea de față, există câteva modificări față de textul lui Miller: dispariția soției lui Hyman, respectiv apariția unui nou personaj: Robert Wilson, directorul clinicii. Acesta din urmă pare să aibă un rol de third-party pentru desfășurarea narativă. Ați considerat că piesa avea nevoie și de o perspectivă mai neutră?
R.D.: Cred că da, pentru că fiecare generație privește patrimoniul clasic, piesele vechi, printr-o perspectivă contemporană. Desigur, putem pretinde că pe scenă jucăm povestea din anii '30, ca în piesa originală, sau chiar din anii '90, când a fost scrisă de Arthur Miller. Mulți regizori aleg această metodă a interpretării. Pretind că realizează o lume a trecutului și acesta este o altă alegere. Timofei, de obicei, privește și sugerează ca personajele să fie văzute dintr-o perspectivă contemporană. Trăim în aceleași timpuri cu publicul nostru, așa încât nu este nevoie să pretindem că există o altă lume din trecut - ceea ce poate fi făcut, de asemenea, într-o manieră interesantă -, dar aici este o altă decizie a regizorului, un alt sistem estetic. De aceea, când te uiți la material cu ochi contemporani, din punctul nostru de vedere, înțelegi imediat că multe lucruri s-au schimbat. Nu înseamnă că textul și-a pierdut valoarea artistică, pentru că tocmai de aceea l-am ales - este o situație interesantă -, dar pentru a fi contemporan, trebuie să fii în dialog cu textul. Când începi acest dialog, ești pregătit pentru niște decizii despre cum să lucrezi cu acest text, ce să faci. Acest subiect, cum a spus și Timofei deja - despre etica medicală, manipulare, relațiile complicate dintre doctori și pacienți, ceea ce este permis și ceea ce nu este permis -, toate aceste situații din societatea și timpurile noastre, în țări diferite și în moduri diferite, în diferite părți ale lumii, toate acestea sunt întrebări care sunt examinate astăzi. Așa că atunci când urmărești acest tip de gândire, acest tip de relație cu textul, știi cum să intervii, ce să faci. De aceea am acoperit intriga lui Arthur Miller cu un fel de cupolă contemporană. Aceasta este ideea, iar publicul ne va spune dacă rezultatul este convingător.
T.K.: Da, e corect. Trăim într-o lume în care un cuvânt spus greșit te poate costa cariera... chiar viața. Astăzi, prețul cuvintelor s-a schimbat semnificativ.
R.D.: Nu doar cuvinte... gesturi... intenții... chiar și priviri.
T.K.: Asta reprezintă o mare diferență față de perioada în care piesa a fost scrisă, nemaivorbind de perioada în care acțiunea se desfășoară în textul original. Pentru a aduce intriga în contemporaneitate, a trebuit să concepem aceste circumstanțe noi, să avem acest personaj nou, care este, în același timp, un martor, un arbitru, un judecător. Astfel, el este cel care are o privire de la distanță față de personaje. Desigur, fiecare are propriul adevăr, propriul motiv pentru comportamentul lor, dar el încearcă să fie un fel de arbitru, ceea ce este poate una dintre cele mai complicate părți ale acestei povești.
R.R.: Într-o Europă aflată în plină criză, apăsate de multiple tensiuni social-politice, în care oamenii sunt constant bombardați cu știri despre conflagrațiile din întreaga lume, are teatrul datoria de a reacționa și de pune întrebări incomode, dar necesare?
R.D.: Teatrul nu poate fi responsabil de tot ceea ce întâmplă în lume. Teatrul nu poate schimba ce se întâmplă în lume. Teatrul nu are niciun fel de influență asupra evenimentelor din lume, dar este adevărat că pune întrebări. Teatrul bun nu dă răspunsuri. Anumiți politicieni sau mass-media cred că pot oferi răspunsuri, însă de obicei răspunsurile lor sunt greșite. Cred că publicul inteligent nu vine la teatru pentru a primi răspunsuri, ci vin pentru a învăța să formuleze întrebări adecvate. Acesta este singurul mod și singura valoare a teatrului. Nici mai mult, dar nici mai puțin.
T.K.: Sunt complet de acord!
R.R.: Cum a influențat izbucnirea conflictului armat din 2022 abordarea voastră asupra teatrului, atât în ceea ce privește selecția unor piese, cât și viziunea scenică?
T.K.: E o întrebare complicată. Alegerile personale ale titlurilor depind mereu de condițiile externe, ca să zicem așa. Uneori pot să reacționez mult mai direct. De exemplu, după februarie 2022, următoarele mele spectacole atingeau foarte mult subiectul războiului... nu într-un mod direct, dar aveau legătură. Acum mă întorc mai mult către dramele psihologice de familie cu care eram obișnuit înainte să se schimbe vremurile. Pentru mine, este vorba despre complexitatea circumstanțelor, desigur... ce se întâmplă în afară, în lume, ce se întâmplă în viața personală influențează acest aspect. Gustul meu personal, uneori... schimb direcția și o clarific pentru mine. De exemplu acum, în această perioadă în care abordez aceste drame de familie și, într-un fel, mai multe investigații criminale. În jurul acestui subiect sunt bazate, în principal, următoarele mele spectacole. E o chestiune complicată și cred că pentru fiecare regizor este o abordare personală.
R.R.: Cât de necesare rămân astfel de revizitări și adaptări ale unor texte mai vechi sau clasice pentru teatrul contemporan?
R.D.: Nu există teatru care să nu fie contemporan. Este ceva ce oamenii spun uneori: ce este teatrul clasic și ce este teatrul contemporan? Este o discuție fără sfârșit și, pentru mine, cam inutilă, dar foarte comună, pentru că teatrul este o formă de artă contemporană. Nu există niciun fel de teatru tradițional sau teatru contemporan. Tot teatrul este contemporan, pentru că are loc acum, în această seară sau cel puțin mâine, peste o săptămână... Nu există nicio astfel de întrebare. Care teatru este cel adevărat este o chestiune contemporană. După aceea, este doar o problemă a mijloacelor. Cum lucrezi? Cu ce instrumente? Cu ce idei? Cu ce tip de repetiții? Cu ce ansamblu de idei? În teatru, totul este contemporan. Restul este metoda, abordarea, instrumentele folosite de fiecare artist. Dar teatrul este contemporan. Să nu vorbim despre "teatrul tradițional". Este un lucru care nu există în natură. Doar textele sunt clasice.
T.K.: Textele ar putea să fie clasice, dar spectacolul de teatru este forma de artă care s-ar putea baza pe texte clasice sau nu. Textul în teatru reprezintă doar cuvintele pe care actorul le recită. Textul este în carte, pe hârtie, iar acesta are altă valoare în teatru. În acest caz, pot folosi orice text clasic, dar nu simt că trebuie să venerez opera sau...
R.D.: Să te închini în genunchi...
T.K.: În teatru, orice text este doar pentru a fi rostit de actori. Teatrul nu servește literaturii. Este o formă artistică diferită. Teatrul este o artă performativă și n-are nimic de-a face cu literatura, de fapt. Folosește anumite piese sau romane pentru a le interpreta, nu pentru a le citi publicului. E o altă direcție.