Anul în care mi-am trăit vârsta aceasta este cel în care am învățat să îmbrățișez vântul. Să nu mă mai ascund de el, să îl las să se joace în părul meu despre care fiică-mea spune că arată ca al unei regine atunci când mă vede ciufulită.
Dezordine.
Ordine.
O obsesie care mă definește de când eram copil, dar cu care nu m-am născut.
O obsesie pe care am primit-o în dar de la mama mea și pe care, fără să vreau, i-am dăruit-o copilului meu.
Un dar este ceva care se oferă în semn de prietenie, ca ajutor.
Dar ordinea mea și a mamei mele nu sunt despre prietenie, nu sunt despre ajutor. Sunt despre dezordinea din noi pe care nu am știut cum să o îmbrățișăm și așa că am încercat să facem ordine lângă noi. Fiecare lucru din afara noastră a trebuit să stea la locul lui și în feluri pe care noi le-am crezut a fi cele mai potrivite. Fiecare adiere de vânt, fiecare mână de om care îl muta un milimetru ne dădea peste cap întreaga viață, devenea o tragedie pe care nu o trăiam cu tristețe, ci cu furie. O nevoie acută ca lucrurile să stea nemișcate, tăcute, o nevoie de liniște în care cea mai stinsă șoaptă ajungea la noi zgomot asurzitor și zgomotele dor, se transformă în senzații de greață, migrene, oboseală. O oboseală care ne-a făcut să uităm să zâmbim, să uităm să ne bucurăm, care ne-a împiedicat să vedem și pentru care nu s-au inventat încă ochelari.
Ești mai frumoasă fără ochelari, îmi spune fiică-mea și i-aș fi spus că fără ei nu o pot vedea bine, dar nu din cauza lipsei ochelarilor nu am văzut-o timp de mulți ani după ce a venit pe lume.
Șterg din telefon zeci de fotografii cu florile din grădină pe care vântul s-a încăpățânat să le miște fix când am apăsat pe buton, dar lipsa aceasta de claritate este doar o aparență. Florile din grădina noastră nu își schimbă forma atunci când vântul le mișcă o jumătate de milimetru spre stânga sau dreapta, iar pe fiică-mea de fapt o văd la fel de bine și cu ochelari, și fără, doar că deseori nu știu ce și cum să fiu în preajma ei.
În anul în care mi-am trăit vârsta aceasta am învățat că forma lucrurilor nu este întotdeauna cea pe care o văd eu. Că, dincolo de filtrele care se așază în fața lor, dincolo de lentilele ochelarilor, de dezordinea din interiorul meu, de vântul care le mișcă atunci când eu am nevoie de ele nemișcate, lucrurile pur și simplu sunt și în toate este frumusețe.
În anul în care mi-am trăit vârsta aceasta am învățat să fiu o mamă mai bună, chiar dacă a fost poate cel mai greu an al nostru împreună.
Nu știu dacă am învățat să fiu o soție mai bună, dar suntem aici, împreună, în ciuda tuturor rafalelor de vânt care ne-au împiedicat să ne vedem prea bine unul pe celălalt.
Am învățat să mă țin singură de mână și să mă desprind de oameni care m-au ținut până acum, să le spun că pot merge singură și am nevoie ca ei să meargă lângă mine fără a mai fi nevoie să mă sprijine și să mă ridice atunci când mă împiedic. Și m-am împiedicat. O, da, de câte ori nu m-am împiedicat și mă voi mai împiedica!
Când fiică-mea se împiedică mă gândesc că seamănă prea mult cu mine și în anul în care am împlinit vârsta aceasta am învățat să mă uit la copilul meu fără a mă vedea tot timpul în el.
Rupe păpădii în parc, suflă cu toată puterea de care sunt capabili plămânii ei mici și roiul de papuri se încăpățânează să rămână legat de tulpină. Vântul călduț care se desprinde de buzele ei conturate într-o definiție a perfecțiunii pe care o admir cu uimire și fascinație îmbrățișează steluțele alb și, atunci când se desprind, smulg din corpul mic al copilului meu un chiot de bucurie.
Zborul lor provoacă o încântare pe care puține plecări în lumea aceasta o pot provoca. Dacă nu ar fi vântul, unul care poartă numele copilului meu și toate celelalte al căror nume nu le știu, semințele nu ar ajunge să devină alte zeci de păpădii care să smulgă alte zeci de chiote de bucurie.
Poate că uneori trebuie să plecăm pentru a putea crește. Nu cu totul, ci doar bucăți din noi, papuri pe care vântul le ridică și le dansează în aer și, oricât de înspăimântătoare poate fi desprinderea de pământ, oricât de dureroasă ar fi apoi căderea, va veni o zi în care un copil îți va rupe tulpina și se va simți ca o mângâiere.
Te va îmbrățișa aerul călduț și dulce al respirației lui și te vei desprinde pentru ca totul să devină clar și să îl vezi mai bine.
Pe el.
Pe tine.
În anul în care mi-am trăit vârsta aceasta nu am scris nici măcar o pagină din cartea pe care ar fi trebuit să o termin acum mult timp, am citit două cărți, am făcut ordine și curățenie, am urât oameni, am iubit oameni, am plantat flori, am fost curajoasă, niciodată lașă, am greșit, am iubit, am luptat, am avut o voce, am încercat să schimb puțin lumea din jurul meu și uneori chiar am reușit, am învățat să inspir și să expir, am admirat ființe mici, am fotografiat zboruri și cerul care rămâne albastru, m-am uitat poate mai mult în jos, mai puțin în sus, mi-am cumpărat haine călduroase, am ieșit mai mult din casă, am mers mai mult pe jos, chiar dacă nu mi-a fost ușor, am mâncat mai puține dulciuri, am slăbit, am reînceput să port ruj roșu, am fost iubită, admirată și în același timp hulită și urâtă, ironizată și acuzată de lucruri străine mie.
Dar am îmbrățișat vântul și toate lucrurile pe care le-am trăit fără a mă mai simți vinovată pentru tot și toate.
Am fost cea mai rea mamă din lume, am fost cea mai bună și mai frumoasă mamă din lume, am primit flori și cuvinte cărora am învățat în sfârșit să le răspund cu "mulțumesc!" și atât.
Am trăit schimbări și începuturi care m-au speriat, începuturi dezordonate, imperfecte, neașteptate, oricât de pregătită am crezut eu că sunt pentru ele și nu m-am mai grăbit să fiu.
Să nu te grăbești să fii cred că este ceva ce vine după patruzeci de ani, ironic aș zice eu, pentru că timpul care ți-a rămas este mai puțin cu fiecare an care trece, dar eu simt că am început cu adevărat să fiu și să văd lumea din mine și din jurul meu abia acum.
În anul în care mi-am trăit vârsta aceasta am fost și păpădie și vânt și ceva în exteriorul lor.
Am arătat ca o regină cu părul meu dezordonat și m-am simțit ca o regină atunci când am măturat străzile din cartier, când am săpat cu mâinile goale în pământ, când am smuls buruieni și mai ales atunci când fiică-mea mi-a spus, seară de seară: vise frumoase, să nu te sperii de zgomote și să nu crezi că ești cea mai rea și cea mai proastă mamă din lume, ești cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai creativă și cea mai ordonată.
Că sunt cea mai fragilă nu mi-a spus, i-a spus bunicii ei când au găsit un joc într-o carte și eu nici măcar nu am știut că fetița aceasta știe cuvântul "fragil" pentru că noi nu cred că l-am rostit vreodată în preajma ei, habar n-aveam că știe ce înseamnă și că îl poate folosi corect în context, chiar dacă "corect" poate să însemne multe lucruri și uite am găsit ceva pe care nu am reușit să îl învăț în anul în care mi-am trăit vârsta aceasta, dar voi scrie despre el când voi pune punct lângă numărul 45.
Azi așez lângă el două puncte.
Îmbrățișez vântul în cel mai frumos balcon din lume, îmi beau cafeaua cu scorțișoară pe care mi-a pregătit-o minunatul soț și apoi vom merge să cumpărăm cel mai mic și cel mai dulce tort pentru că undeva în orașul acesta o fetiță mă așteaptă să suflăm împreună în lumânări, mă va îmbrățișa pe mine, mama - vânt, născută de o femeie vânt, într-o zi de toamnă, la puțin timp după ce a început să ruleze genericul filmului pe ecranul mare al unei săli de cinema, sau poate că era un cămin cultural, cine mai ține minte după atâta timp, și nici nu are importanță.
Important este, cel puțin pentru mine, faptul că mama a ales să vadă Pe aripile vântului și mie îmi place să cred că nu întâmplător m-am născut fix atunci, nu cu o zi mai devreme sau cu o zi mai târziu.
Îmi imaginez că mi-a spus în momentul în care contracțiile s-au întețit: mai așteaptă puțin să se termine filmul.
Și, nu întâmplător, a fost probabil singura dată în care am reușit să am răbdare.
Apoi m-am născut olteancă și răbdarea a fost ceva ce nu m-a mai definit.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)