Un om vindea miere

Cum spuneam, un om vindea miere, în borcane grele, pântecoase. Dâre lungi, lipicioase, s-au scurs pe stradă pe lângă stâlpii de iluminat, stinşi ziua, pentru că atunci e soare, s-au subţiat pe asfalt, în băltoace, care acum, tocmai de aceea, miros a salcâm, tei, şi-a pântec de albină cu ac veninos în coadă. Şi atunci, crezând că văd mierea picurând aiurea, pe şosea, m-am gândit că numai oameni roşcaţi ca vulpile toamna ar trebui să treacă prin faţa mea, cel mult galbeni, cu gutui în mâini, îndesate în plase cu găuri mari, ca să le iasă parfumul prin ele, altfel nu s-ar fi potrivit cu lumina, nu, deloc, şi-ar fi fost păcat. În mod firesc toţi aceşti trecători, apăruţi la comanda mea, s-ar năclăi pe pantofi şi ghete, ba chiar ar aluneca miraţi nevoie mare, că de, nu în fiecare zi vezi pâraie de miere cu resturi de aripi în ea, mici, mici de tot, transparente şi fragile, aşa cum numai albinele şi bondarii au, nu şi cormoranii, corcodeii, bufniţele, vrăbiile, papagalii, canarii (chiar dacă sunt galbeni), nici pelicanii, vulturii şi pinguinii, nu, toate aceste păsări n-au aripi minuscule, transparente în soare, dacă răspunsul ar fi fost da, au, aş fi ştiut de bună seamă, atât eu cât şi restul lumii.

N-am vorbit cu omul din prăvălie. Nu ştiu ce-ar fi trebuit să-l întreb şi de ce. Mai ales de ce. Poate că mi-ar fi povestit de faguri sau despre ce fac albinele când e iarnă şi n-au flori de colindat. De polen şi labe de urs mânjite, înţepate de viespi. Mierea de molid are o nuanţă închisă, verzuie, iar cea de mentă are culoarea verzui-brun roşcată, cea de brad e bună pentru bolnavii de plămâni, asta ştiam şi singură, şi fără să-l întreb, precum şi că Aristotel, Hipocrate, Pliniu, Galien şi Dioscoride credeau că lichidul dulce ieşit din albine vindecă boli, şi dacă spuneau ei asta, aşa o fi, eu nu-i pot contrazice.