Într-un peisaj teatral marcat de o permanentă căutare de forme și finanțare, Iulia Alexandra Neacșu este una dintre prezențele constante și vibrante ale scenei independente. O scenă care în România funcționează adesea la limita supraviețuirii, fiind motorul cel mai dinamic, dar și cel mai vulnerabil al peisajului cultural autohton. Instabilitatea sustenabilității teatrului independent forțează creatorii să devină, pe lângă artiști, și manageri, producători și vânzători și transformă deseori repetițiile și reprezentațiile într-o cursă logistică și financiară. Ce oferă la schimb? Libertate artistică, spațiu de exprimare și explorare - atât pentru artiști, cât și pentru spectatori.
Despre toate aspectele de mai sus, dar și despre câteva din proiectele importante la care a lucrat Iulia în ultimul an, am povestit într-un interviu relaxat. Discuția este o radiografie sinceră a teatrului de azi, a mecanismelor sale interioare și a iluziilor pe care arta trebuie să le demonteze uneori pentru a rămâne vie.
Laura Ducu: Acum un an, pe vremea asta (în noiembrie 2024), te regăseai imediat după două premiere: Orfani (după textul omonim scris de David Kelly) și Tavanul de sticlă (după Skylight scris de David Hare). Ce s-a întâmplat cu cele două spectacole?
Iulia Neacșu: Orfani a avut un parcurs foarte frumos, mai scurt decât ne-am dorit, dar intens. Așa cum bine știi, a fost un spectacol lucrat independent de un teatru anume, lucrat în cadrul unui proiect AFCN, așadar la finalizarea reprezentațiilor programate în cadrul său, nefiind legat de un loc, au existat ceva provocări în a-l programa constant, spre dezamăgirea noastră. A rămas un spectacol de care sunt foarte atașată, pentru că a fost o echipă tânără, curajoasă, și m-a bucurat mult energia lui și răspunsul spectatorilor, chiar și în deplasarea în orașe mai mici și cu un public nu la fel de frecvent expus la teme atât de dure. E genul de text care nu te lasă indiferent. E violent emoțional, e incomod, e foarte direct. A avut un impact neașteptat asupra publicului de toate vârstele. Oamenii plecau tulburați, uneori în tăcere, alteori ne căutau după spectacol ca să se descarce de ceea ce simțeau. Vestea bună este că am reînceput să reclădim o strategie și o formulă pentru el și-l vom relua, dar o să oferim mai multe detalii la începutul anului 2026.
Tavanul de sticlă a crescut constant în ultimul an. E un spectacol care a prins rădăcini în stagiunea Teatrului Nou și s-a transformat mult în timp. La început, era un exercițiu de echilibru între tensiunea ideologică și relația dintre personaje. Pe parcurs, s-a așezat, s-a adâncit și a început să respire mai liber. Tocmai a aniversat un an de la premieră.
L.D.: La ce să se aștepte spectatorii care poate cunosc textul lui David Hare și încă nu au văzut spectacolul? Ați adaptat mult textul sau este o punere în scenă fidelă a sa?
I.N.: În primul rând, spectatorii ar trebui să se aștepte la o poveste de dragoste care nu seamănă deloc cu o poveste "de dragoste", în sensul clasic. Relația dintre Tom și Kyra este o luptă, una reală, viscerală, în care fiecare dintre ei încearcă să apere, cu disperare uneori, propria viziune despre viață.
Și exact acolo e frumusețea spectacolului. În contradicția dintre dorință și principii. Tom și Kyra se iubesc, asta e limpede. Dar iubirea lor stă pe două fundații care nu se întâlnesc niciodată cu adevărat: el vine din privilegiu, din stabilitate, din lumea "care a reușit"; ea vine din vinovăție, din responsabilitate socială, din nevoia aproape morală de a-și pune viața în slujba celor vulnerabili. Când se reîntâlnesc după ani de zile, dragostea încă există, dar fiecare e alt om. Și acest "alt om" e cel care se ciocnește, nu sentimentele din trecut. Spectatorii nu vin la o poveste liniară, ci la un spectacol care pune sub lupă întrebări grele: unde tragi linia între iubire și sacrificiu? ce contează mai mult - viața pe care ți-o dorești sau viața pe care simți că trebuie s-o trăiești pentru ceilalți? Poate dragostea supraviețui când ideologiile voastre merg în direcții opuse?
Au fost oameni care au spus după spectacol că se recunosc în tensiunile astea. Pentru că fiecare cuplu, în felul lui, se lovește la un moment dat de lucruri mai mari decât iubirea: principii, traume, nevoi, diferențe de clasă sau de sens. Iar David Hare scoate aceste realități la suprafață fără cruțare. Montarea noastră este destul de fidelă textului lui Hare. Ce am adus noi, cu ajutorul regizorului nostru, are legătură cu prezentul: ritmul vieții de azi, distanțele dintre oameni, felul în care ne închidem unii în propriile adevăruri.
De ce să vină spectatorii? Pentru că nu e un spectacol "despre dragoste", ci despre tot ce stă în spatele ei. Pentru că te pune față în față cu propriile tale mecanisme, chiar și cu cele pe care nu vrei să le recunoști. Și pentru că, dincolo de ideologie, e emoție pură: două ființe care încearcă, până în ultima secundă, să vadă dacă mai există o punte între ele. E un spectacol care atinge ceva foarte uman și foarte fragil. Iar cine vine îl simte.
L.D.: Ce te-a atras cel mai mult la text? Și ce ți s-a părut cel mai provocator de adus la suprafață?
I.N.: M-a atras franchețea lui Hare, dar și umorul englezesc. Știu că nu este pentru toată lumea, că nu e genul de umor care să atragă publicul românesc, dar mie îmi place. Modul în care îndrăznește să lase doi oameni să se ciocnească fără să caute vina "corectă" sau verdictul moral.
Cel mai greu a fost să scot la suprafață exact stratul acela în care dragostea nu te salvează, ba uneori chiar te complică. Kyra și Tom nu se "întorc" neapărat unul la altul, dar se regăsesc. Paradoxal.
L.D.: Acțiunea se desfășoară într-o singură noapte, într-o singură locație, fiind un studiu intens de personaj și ideologie. Ca actor, cu ce provocări vine o astfel de structură? Ce ți se pare cel mai dificil "de dus" în scenă în acest spectacol?
I.N.: Provocarea cea mai mare este rezistența. Emoțională și fizică. Nu ai unde să fugi, nu există un moment în care să dispari în culise sau să te ascunzi într-un alt ritm. E nevoie să fii prezent non-stop, iar schimbările interioare sunt atât de rapide încât uneori termin spectacolul cu senzația că am alergat un maraton într-o încăpere.
L.D.: Personajul tău, Kyra - ce înseamnă pentru tine? Cât de mult te regăsești în ea sau unde, din contră, ți-a fost dificil să rezonezi?
I.N.: Evident, noi ca actori trebuie să ne iubim personajul, să nu-l judecăm și să-l înțelegem. Mi se pare un om care își pune sufletul în locurile care dor mai tare. Și aici o înțeleg foarte bine. Are principii, dar are și vulnerabilități foarte fragede. Mă regăsesc și în nevoia ei de ordine morală într-o lume haotică, dar mi-a fost greu uneori să rezonez cu rigiditatea ei. A trebuit să învăț să-i apăr deciziile chiar și atunci când eu, Iulia, aș fi ales altceva.
L.D.: Spectacolul este lucrat în dublă-distribuție. Cum a fost procesul de lucru, cum funcționează asta în fiecare lună, există un pattern?
I.N.: Funcționăm ca un organism cu două inimi. Sunt luni în care jucăm amândouă, luni în care una dintre noi preia tot. Programul e o combinație între disponibilitatea noastră și cea a teatrului. Însă ce e frumos e că spectacolul capătă nuanțe diferite în funcție de distribuția din seara respectivă. Ca și cum ar avea două vieți paralele.
L.D.: Cum este pentru tine dinamica de lucru cu Karl Baker și Luca Udățeanu?
I.N.: Este unul dintre motivele pentru care mă bucur atât de mult să joc Tavanul de sticlă. Karl are o maturitate artistică rară, o eleganță în construcția personajului care te obligă, ca partener, să fii extrem de prezent. Cu el, totul capătă un tempo aparte. Precis, atent, foarte rafinat. E genul de actor care nu lasă nimic la întâmplare, dar nici nu îți sugrumă libertatea. E o siguranță în prezența lui care liniștește. Luca, pe de altă parte, vine cu un alt tip de energie. E instinctiv, vulnerabil, imprevizibil în cel mai bun sens. Cu el se întâmplă momente pe care nu le poți repeta la milimetru, dar tocmai asta face fiecare reprezentație să fie vie și irepetabilă.
Îmi place enorm că sunt atât de diferiți, pentru că mă obligă să-mi recalibrez personajul în funcție de dinamica fiecăruia. Practic, joc două spectacole cu aceeași piesă - două feluri de a iubi, două feluri de a lupta, două feluri de a pierde și de a câștiga. Și cred că în asta stă unul dintre marile atuuri ale montării.
L.D.: În 2025 ai lansat, tot la Teatrul Nou, un spectacol de cealaltă parte a baricadei, cea de regizor - o adaptare după celebra piesă Caligula, căreia i-ai păstrat numele. Cum s-a întâmplat asta? Cum a fost pentru tine experiența de regie?
I.N.: A pornit aproape ca o joacă serioasă. Știam piesa de mult timp și mă urmărea obsesiv. Eram clasa a 9-a când am citit-o pentru prima dată, și odată la câteva luni mai deschideam cartea și aruncam un ochi. Vara asta, Cristian Ioniță, directorul Teatrului Nou, mi-a propus să montez piesa. Regia a venit natural, pentru că textul mă obseda de ani de zile. A fost o experiență care m-a reorganizat ca artist. Te responsabilizează altfel să știi că rezultatul unui spectacol depinde de felul în care tu vezi lumea.
L.D.: Piesa a fost scrisă la sfârșitul anilor '30 și este un text esențial pentru înțelegerea filosofiei lui Camus. Nu ți s-a părut o alegere îndrăzneață pentru un spectacol de teatru independent? Cât de actuală mai este povestea azi și de ce?
I.N.: Da, e o alegere îndrăzneață, mai ales în independent, dar tocmai de asta am făcut-o. Camus vorbește despre absurdul puterii, despre oameni care cred că dacă renunță la umanitate vor câștiga libertatea absolută. Sună cunoscut, nu? Textul e incredibil de actual, mai ales într-o perioadă în care vedem destul de des forme noi de tiranie... mici, personale, invizibile. Și din păcate, există țări conduse de niște oameni precum Caligula.
L.D.: Cât de grea a fost producția și cum ai colaborat cu colegii tăi din rolul de regizor, cu o parte din ei împărțind scena în trecut în alte spectacole?
I.N.: Nu este un text simplu, nici tematic, nici structural. Cere o forță interioară foarte mare, un tip de disponibilitate pe care nu toți actorii sunt pregătiți să o ofere imediat. Eu am avut însă norocul unei echipe care a înțeles din prima că intrăm într-un teritoriu intens, uneori incomod, dar necesar. Cu colegii mei lucrul a fost, surprinzător, mai fluid decât m-aș fi așteptat. Faptul că pe unii dintre ei îi știam deja din alte spectacole nu a creat nicio dificultate, dimpotrivă. Există un confort atunci când știi cum respiră un om, ce tip de sensibilitate are, în ce direcție îl poți împinge și care e limita la care trebuie să ai grijă. Și am avut mare noroc ca în urma casting-ului să-i descopăr pe Nicholas Bohor și Vladimir Țeca. Sunt doi actori tineri care sper să ajungă cât mai departe. Merită. Cei cu care am împărțit scena înainte au adus o încredere deja construită, iar cei cu care lucram pentru prima oară au venit cu prospețime și o energie nouă care au echilibrat întregul proces. A fost un schimb constant. Eu le ofeream direcție și arhitectură, iar ei îmi ofereau emoția și imprevizibilul de care textul avea nevoie. În final, cred că unul dintre motivele pentru care spectacolul există și funcționează e faptul că fiecare om din echipă a simțit că are spațiu real de creație. Iar asta e, pentru mine, cel mai valoros lucru pe care îl poate genera un proces de repetiții.
L.D.: Spectacolul sparge cel de-al patrulea zid de mai multe ori pe durata sa. De ce ți s-a părut necesar să faci asta?
I.N.: Deoarece Caligula trăiește prin relația cu publicul. Puterea lui nu există fără cei care îl privesc. A vorbi direct cu spectatorii a fost un mod de a-i face martori, nu doar observatori.
L.D.: Cât de multă imprevizibilitate aduce asta fiecărei reprezentații?
I.N.: Mare. Uneori foarte mare. Dar e un risc pe care mi l-am asumat. Publicul devine un partener de scenă care nu repetă niciodată aceeași replică. Asta creează o energie crudă, reală, un pericol frumos.
L.D.: Revenind la actorie, toamna aceasta ai avut premiera unui alt spectacol, care se desfășoară tot pe scena unui teatru independent, de data aceasta FF Theatre - Iluzii, o adaptare după textul omonim al dramaturgului rus Ivan Vîrîpaev, o figură cheie a Noului Val dramatic rus. Piesa nu are un format clasic, iar spectacolul ia mai degrabă forma unui performance de tip confesiune. În ce constă forța sa? Cât de mult ați repetat pentru el și cu ce ai spune că se deosebește de celelalte spectacole în care joci în prezent?
I.N.: Forța spectacolului vine din onestitate. E un spectacol-confesiune, fără loc de artificii. Stai în fața oamenilor și spui adevăruri incomode despre iubire, despre falimentul emoțional, despre confuzie. Colegul meu Liviu Cheloiu are un fel de a spune textul care te obligă să rămâi în adevăr, să nu te ascunzi după tehnică. Natalie Ester vine cu o poezie și un tip de fragilitate care schimbă temperatura întregii scene. Iar Dorian Boguță are o precizie și o simplitate care taie aerul din sală, exact atunci când trebuie. Cu asemenea parteneri, nu ai voie să fii superficial. Ești scos din zona de confort de fiecare dată în cel mai sănătos mod. Iar regizorul nostru, Sorin Militaru, a construit spectacolul cu o răbdare rară. Ne-a cerut o onestitate aproape inconfortabilă, dar niciodată nu ne-a grăbit. Am repetat mult, tocmai fiindcă Iluzii nu are o poveste liniară, ci un fel de autopsie emoțională în patru voci. A trebuit să învățăm să ascultăm altfel, să ne sincronizăm respirațiile, nu replicile. Ce-l diferențiază de celelalte spectacole în care joc este chiar această simplitate radicală: suntem patru oameni care vorbesc despre dragoste, moarte, neputință, dorință. Fără mască, fără "rol" în sensul tradițional. E un spectacol care nu funcționează dacă nu ești prezent complet. Și asta îl face să fie și foarte greu, și foarte eliberator.
L.D.: Piesa explorează complexitatea iubirii și a percepției realității în cuplu. Ce "iluzii" despre relații sau despre propria viață ai simțit că a trebuit să demontezi sau să reevaluezi în timpul lucrului la acest spectacol?
I.N.: Am înțeles că uneori ne păstrăm iluzii despre iubire și control. Am realizat că sinceritatea nu salvează întotdeauna o relație și că adevărul spus la momentul nepotrivit poate răni la fel de mult ca o minciună. E o replică importantă în spectacol: "dragostea adevărată nu poate fi decât reciprocă". Am stat multe ore să mă gândesc la asta. Dar dragostea adevărată poate să fie și nereciprocă. Și este la fel de reală, sau poate chiar mai reală decât una reciprocă. Am reevaluat ideea că oamenii se iubesc "la fel" sau că dragostea poate rezolva totul sau că dragostea trebuie să fie "într-un anumit fel". În realitate, relațiile sunt mai degrabă un teren de experimentare: trebuie să fii vulnerabil, să asculți, să înveți și să accepți că nu ai control asupra celuilalt. Iar când iubești, trebuie să iubești cu toată inima, indiferent de circumstanțe sau de frici. Și cred că exact asta simt și spectatorii. Că spectacolul îi provoacă să se uite cu onestitate la propriile iubiri și frici.
L.D.: Ce te atrage cel mai mult la scena teatrului independent, ce simți că-ți oferă în plus sau mai potrivit decât un teatru de stat, de exemplu? Dar limitări?
I.N.: Libertatea. Spațiul de experiment. În independent simt că pot greși, pot căuta, pot schimba direcția fără să îmi cer voie. E un teren viu. Limitările sunt evidente: bani puțini, timp puțin, resurse puține. Dar exact acest tip de provocări te șlefuiesc, te provoacă să fii și mai creativ.
L.D.: Cât de greu este pentru teatrul independent românesc să reziste și cum crezi că va evolua situația în următoarea perioadă?
I.N.: Foarte greu. Nu vreau să cosmetizez. Supraviețuirea vine din încăpățânare, din ardere, din publicul fidel și din artiști care sunt dispuși să facă compromisuri... dar nu artistice.
L.D.: Se mai găsesc resurse pentru proiecte noi? Cum?
I.N.: Da, dar sunt resurse "croite", nu "date". Le inventăm. Facem parteneriate, scriem proiecte, găsim sponsori mici, lucrăm mai eficient, renunțăm la decoruri imposibile, repetăm în living-uri, venim cu lucruri de acasă. Important e să nu ne oprim.
L.D.: La ce lucrezi în prezent sau se arată nou la orizont în anul ce va veni, în 2026?
I.N.: Anul 2025 a fost foarte intens. Am lucrat la mai multe proiecte, am făcut multe înregistrări de voice-over și am filmat mult, ceea ce a fost o provocare frumoasă, pentru că actorul de teatru e obișnuit să-și construiască emoția în timp real, iar în film, în voice-over sau în dublaj, trebuie să găsești autenticitatea în momente fragmentate, fără public în față. Anul viitor, 2026, va fi și un moment important pentru mine pe partea de film: va avea loc premiera filmului Cazul Samca, un proiect foarte intens și provocator. N-am să dau absolut niciun spoiler, decât că e un film unic. Abia aștept să îl vadă publicul și să reacționeze la această poveste. Și da, se anunță și mai multe filmări anul viitor, pe care abia aștept să le încep.
În teatru... repet în acest moment la un proiect, încă nu pot să spun prea multe, doar că o să aibă premiera pe 20 și 21 decembrie 2025. Iar la începutul anului viitor vom începe lucrul și la spectacolul Night, Mother, la FF Theatre. În plus, vom relua lucrul la Orfani și vom încerca să-i găsim o casă permanentă, pe lângă a-l dezvolta într-un proiect itinerant cu componentă educațională. Abia aștept!
***
Interviul de mai sus a fost realizat și finalizat cu doar o zi înainte de vestea că Teatrul Nou se închide. Am decis publicarea lui după ce putea fi completat cu o serie de informații legate de situația care a dus la acest deznodământ și de planurile de viitor ale spectacolelor din stagiunea sa.
L.D.: De cât timp colaborai tu cu Teatrul Nou? Cum ai descrie relația și rolul pe care l-ai avut în acest teatru independent?
I.N.: Colaboram cu Teatrul Nou de aproape opt ani, timp în care am simțit că fac parte dintr-o familie artistică, nu doar dintr-o instituție. Pentru mine, Teatrul Nou a fost un loc unde am putut crea liber, unde am crescut enorm ca actriță. A fost un spațiu unde am avut libertatea să experimentez, să greșesc, să descopăr și să mă reinventez. Un teatru mic, dar viu, în care m-am simțit văzută și ascultată.
L.D.: Pentru cei care nu știu ce s-a întâmplat, poți oferi puțin context legat de motivul pentru care Teatrul Nou s-a închis? Este o situație permanentă, mai sunt șanse de redresare?
I.N.: Situația este, din păcate, una complicată. Pe data de 19 noiembrie un echipaj ISU a venit la Teatrul Nou, în urma unei plângeri. S-a constatat că teatrul îndeplinește toate normele legale, dar restul clădirii nu le respecta deoarece lipseau detectoarele de fum. E o întreagă polologhie, iar legile din România ne dau tuturor bătăi de cap. În acest moment, închiderea pare definitivă. Sigur că ne-am dori cu toții o redresare, pentru că teatrul a însemnat mult pentru mulți oameni - artiști și spectatori deopotrivă - dar realitatea este că, fără un sprijin major, nu cred că poate reveni în forma de dinainte. Nu acum, cel puțin. Ce rămâne în urmă, însă, este comunitatea. Și cred că energia aceea nu se pierde.
L.D.: Apropos de ceea ce discutam mai devreme, legat de provocările din teatrul independent și de sustenabilitatea scenei artistice independente, cum percepi ceea ce s-a întâmplat cu Teatrul Nou?
I.N.: Pentru mine, închiderea Teatrului Nou nu este doar o poveste individuală, ci o oglindă pentru un fenomen mult mai mare: fragilitatea teatrului independent din România. Oricât talent, pasiune și muncă ar exista într-o echipă, fără o structură solidă, fără susținere financiară și fără o organizare administrativă profesionistă, orice proiect independent e vulnerabil. Teatrele independente trăiesc într-un echilibru precar: între idealism și supraviețuire. Ce s-a întâmplat cu Teatrul Nou este un avertisment dureros despre cât de repede se poate prăbuși ceva construit cu atâta drag. Și despre cât de mare este nevoia de sprijin real, nu doar emoțional, pentru a menține cultura vie în afara sistemului de stat. Bine, în momentul de față situația e precară chiar și la teatrele de stat.
L.D.: Tavanul de sticlă și Caligula erau spectacole din stagiunea Teatrul Nou. Ce se va întâmpla cu ele de acum? Dar cu restul spectacolelor? Cam câte spectacole erau active în stagiunea curentă?
I.N.: În stagiunea curentă erau active aproximativ 20 de spectacole, fiecare cu propria echipă, propriul public și propria identitate. Fiecare trece acum printr-un proces diferit de "relocare". În acest moment se știe sigur că Ședință cu părinții a fost preluat de Teatrul În Culise. În ceea ce privește Tavanul de sticlă și Caligula, căutăm soluții ca ele să își continue viața. Pentru mine sunt spectacole importante, care au încă multe de spus. Este un proces dificil, fiindcă spectacolele nu se mută doar cu decorul, așa cum s-ar crede la "prima vedere". Se mută cu echipe întregi, cu ore de repetiții, cu contracte, cu drepturi de autor, cu tot ceea ce înseamnă producția. Dar determinarea noastră e foarte mare, așa că sunt optimistă că ele nu se vor opri aici.
L.D.: În ce fel schimbă planurile tale pentru 2026 închiderea Teatrului Nou?
I.N.: Evident, închiderea teatrului schimbă multe lucruri. Erau în plan destul de multe proiecte. Dar cred că închiderea unui spațiu nu înseamnă închiderea drumului. Uneori te obligă să-ți reconstruiești traseul. Și asta poate fi, surprinzător, începutul unei etape mai puternice. Paradoxal, închiderea teatrului nu a făcut altceva decât să ne unească pe noi, pe actori. Da, suntem o mână de oameni, dar suntem mai apropiați ca niciodată, și deja vorbim despre viitoare proiecte. Ca o echipă.