Marius Dobrin: Într-un interviu pentru TVR Craiova, la premiera cu Hamlet, ai amintit de presiunea pe care ai simțit-o din momentul în care ai primit rolul principal. În teatrul craiovean s-a montat rar, cam o dată pe generație sau mai rar. Gheorghe Cozorici a stat puțin în Craiova, Adrian Pintea a venit pentru un timp scurt aici - ca să amintim precedenții, postbelici, titulari ai rolului. Au rămas doar niște notații în istorie, chiar dacă a fost o difuzare, în pandemie, a montării lui Tompa Gabor, din 1997. În schimb, Adrian Andone a evoluat într-un inedit spectacol croit de Alina Hiristea, cu un decupaj al replicilor lui Hamlet. Cum ai gestionat această presiune și cum se mai vede ea acum, după premieră?
Vlad Udrescu: Presiunea a fost, până la urmă, productivă și m-a făcut să fiu foarte conștiincios. Cred că această presiune vine odată cu atenția care mi se oferă. Apare, e adevărat, odată cu un rol atât de cunoscut, o anumită așteptare, o anumită teamă și o anumită bucurie. După nouă ani de la angajarea mea în Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova (TNMSC) și tot după nouă ani de la ultimul interviu acordat publicației SpectActor (ce frumoasă alăturare "ACTOR"- spectacol / spectator) am ocazia să mă exprim, din nou, în această revistă. Poate fără acest rol (Hamlet) nu aș fi avut această ocazie rară. În acest context, nu poate decât să mă bucure atenția care mi se oferă.
M.D.: Revista SpectActor urmărește să ofere tuturor actorilor din trupa craioveană prilejul de a apărea în fața publicului cititor cu câte un interviu. Fie când este un debut marcant, fie când este un rol principal. Cele de până la aniversarea de 170 de ani a teatrului au intrat în volumul Oglinda timpului. Cele care au urmat vor intra într-un viitor volum. Ca să parafrazez o replică din spectacol, ce este Hamlet pentru tine, ce ești tu pentru Hamlet?
V.U.: Hamlet, în primul rând, înseamnă o întâlnire cu doi mari artiști: Declan Donnellan și Nick Ormerod. Înseamnă că tot ce fac se datorează în primul rând talentului lor de a ne conduce spre niște personaje și experiențe profesionale complexe. Înseamnă că Hamlet (ca și Oedip Rege, de altfel) pentru mine se rezumă la o întâlnire care mă formează nu numai profesional, dar și personal, uman.
M.D.: Am auzit despre farmecul lucrului cu Declan Donnellan. Cum ți-a descris ce și-a dorit de la Hamlet?
V.U.: Declan își ia, în mare parte, inspirația din ceea ce propun și fac actorii. A pornit, într-adevăr, de la ideea că "dacă nu suntem văzuți, avem impresia că nu existăm". Idee care este pe cât de tristă, pe atât de frumoasă. Hamlet, în concepția lui Declan, are impresia că nu este văzut și deci... că nu există. Toate eforturile lui de a atrage atenția sunt un strigăt de ajutor, deoarece Hamlet simte că nu este luat în serios și că "nu există" pentru ceilalți. E un concept foarte crud și actual, cu precădere în lumea teatrului - vezi și scandalurile, din ce în ce mai prezente, care țin de premiile UNITER, foarte justificate din acest punct de vedere, unde diferiți creatori, fiind sau, poate, simțindu-se excluși, resimt că nu sunt văzuți și, în consecință, că nu există.
Așa și este. Pentru că e ceva nemilos de ambele tabere într-un proces de jurizare (fără intenție, desigur) în care există câștigători și pierzători. E presiunea pe care o creează validarea - și de a o primi și de a o acorda. Nu e nimic de condamnat aici. E de înțeles. E profund umană nevoia de a fi văzuți pentru a simți că existăm. Din acest punct de vedere, e nemiloasă profesia pe care mi-am ales-o. Ca actor care are nevoie de recunoaștere și validare, înțeleg foarte bine conceptul de la care a pornit Declan în construcția rolului și a spectacolului.
M.D.: Cred că la premiile UNITER nu este vorba de excludere, ca act deliberat. Cel puțin eu nu am auzit. Alegerile juriilor sunt, fără îndoială, fragile și dau naștere, mereu, unor nemulțumiri, suspiciuni, mâhniri. Și mai cred că spectacolele bune, rolurile bune ajung să fie recunoscute ca atare, chiar și fără premii. Istoria consemnează premiile dar consemnează și efectul asupra iubitorilor de teatru. Și da, artistul de teatru, ca orice artist, de fapt, este într-o postură vulnerabilă în relația cu publicul și cu aceia care încearcă să aprecieze opera. Practic, oricine produce ceva - din orice domeniu al creației umane -, are nevoie de validare, dar artiștii cu un plus de risc și de consum sufletesc. E de datoria celor care comentează actul artistic să o facă onest, perseverent.
V.U.: Arta-i, pare-se, deosebit de subiectivă. Ea vine dintr-un adevăr subiectiv. În aceeași măsură cred că și alegerile juriilor sunt subiective și constat că nu există criterii declarate de selecție. Probabil "Îmi place sau nu-mi place" e criteriul definitoriu. Bineînțeles că sunt premii date 'pe bune' unor creații de o valoare incontestabilă. Dar mai sunt și prieteniile, simpatiile, amicițiile și apetitul, poate nejustificat, pentru artiștii deja titrați, abonați deja la aceste premii. E tristă această nevoie de validare și îi invidiez foarte tare pe cei care nu au nevoie de ea. Bată-le vina de validare și de premii. Să schimbăm, vă rog, subiectul, că e găunos. (zâmbește)
M.D.: Ai amintit debutul în TNC. A fost iradiant, în Iluzii (regia Bobi Pricop), un spectacol cu tineri (actori și regizor). Rememorând jocul tău, îmi pare că ți-ai păstrat aceeași prospețime a tinereții. A urmat Pescărușul (regia Yannis Paraskievopoulos), ai fost Treplev. Un spectacol foarte frumos, cu o plasare minunată în timpul prezent. Îmi pare că Treplev te reprezintă. Ai adus poezie și întrebări. Cum vezi astăzi teatrul, după cum îl gândea Treplev?
V.U.: Nicicum. Îmi pare ușor mai sumbru din pricina faptului că l-am demistificat. Pentru Treplev, probabil, teatrul a rămas încă o enigmă și doar o modalitate de a se face iubit de mama lui. Din păcate nu i-a ieșit nici una, nici alta. Cu toții purtăm în noi nevoia de a fi iubiți și înțeleși. Asta caută și Treplev, asta caută și Hamlet și asta caut și eu. Relaționarea cu personajele e mult mai simplă decât pare. Tehnicalitățile ne doboară.
M.D.: Dacă m-am întors la Pescărușul, rememorez și scenele dintre Treplev și mama sa (interpretată de Cerasela Iosifescu). Aș face o paralelă cu relația Hamlet-Gertrude. Cum vezi tu lucrurile?
V.U.: Observația e justă. E posibil să fie același lucru, poate aceeași durere, poate aceeași tragedie / dramă și, probabil, aceeași sursă de inspirație pe care o preia Cehov de la Shakespeare, care a preluat-o și el de undeva și tot așa, inspirația ultimă fiind eu, tu, noi. Ce clișeu am zis, nu?
M.D.: Dar nu e clișeu, nu în sensul peiorativ, căci (re)descoperim mereu, prin propriul filtru, mereu la fel, mereu altfel. Încă o clipă la Pescărușul, pentru că mi-a rămas în minte imaginea lui Treplev alături de Sorin. Era jucat de Valentin Mihali și, într-un fel, m-am gândit la o ștafetă - desigur, fiecare cu propria sa personalitate - actoricească. Mai ales că am asistat la o schimbare de generații în teatrul nostru, "bătrânii" dispărând, cumva, brusc. Timpul lucrează, tinerii se maturizează și, îmi pare mie, au început, de-acum, să impună imaginea propriei lor generații. Cum te gândești la axa asta, a timpului?
V.U.: Ce tristă și ce dureroasă concluzie: "bătrânii dispărând, cumva, brusc". Foarte adevărat și crud. Dar de ce așa și nu altfel? De ce nu treptat? Oare din cauza faptului că nu mai sunt luați în seamă? Sau poate pentru că e o generație între "bătrâni" și tineri care a fost sacrificată, nevăzută din cauza parcursului teatral românesc din ultimii 35 de ani? Poate din cauza aceasta ne agățăm de tineri cu orice preț. Ne e frică de viitor și bătrânețe și ne agățăm de fresh blood. Nu știu cum să mă raportez la axa timpului. Poate cu frică? Niciodată nu am știut. Cu siguranță, asta mă așteaptă și pe mine, pe noi toți, profesional vorbind, la un moment dat: o dispariție bruscă. (zâmbește) Am avut mereu un mare respect și o mare empatie pentru generațiile mature (din care deja fac parte, consider) deoarece, odată cu maturitatea, în profesia noastră vin și meșteșugul, dar și rutina, plictisul și inerția, care sunt caracteristici greu de dus. Care e noua generație? Cum arată ea? Cum miroase? Ce notă îi dăm? Dar ce premiu îi dăm? Întâi cu coroniță, bineînțeles! Că sunt ai noștri. Generația mea (la nivel macro), din punctul meu de vedere, e următoarea: absolvenți care au nevoie să joace și teatre care fie au posturile blocate, fie în care se intră pe pile. Ba nu pe pile, pe preferințe.
E, într-adevăr, o distincție necesară. Nu se intră cu un concurs, cum e de bun simț să se facă. Spre exemplu, ca să nu căutăm în ograda vecinului, că ne îngrozim, în TNC nu s-a mai făcut un concurs PUBLIC, deschis, pentru ocuparea posturilor de actor / actriță, de prin 2016. O să spuneți că, poate, nu au existat posturi. O să vă contrazic. Pe de altă parte, proaspeții absolvenți de actorie vor să facă film, nu teatru, pentru că notorietatea filmului este mai satisfăcătoare. Le dau dreptate. Poate fi. Deci, care e imaginea generației? Și, până la urmă, de la mine din ogradă, imaginea generației românești de creatori de teatru e una dominată în mare măsură de social media. "Dacă vrei să te cunoască lumea, tre' să fii activ pe facebook, insta & co". Asta ne spune toată lumea. Și cam așa și e, din păcate. Cariere întregi construite pe like-uri la care punem botul cu lejeritate. Și acum, ca să micșorez cercul discuției: despre această generație specifică de la Craiova există păreri pro și contra, mereu vor fi, există niște oameni care își doresc să fie profesioniști, există regizori care îi formează - în rău sau în bine - pe actrițe și pe actori, există orgoliul și există propriul discernământ, care are valoare când ești tu singur cu tine acasă. Deci care este imaginea acestei generații, domnule Dobrin? Sunt curios care este adevărul dumneavoastră.
M.D.: E drept că încerc adesea o explorare a propriului trecut, în căutarea percepțiilor mele despre generații, convins fiind, de o bună bucată de vreme, că repetăm, în linii mari, aceleași atitudini. Că omul urmează un aproximativ același parcurs propriu - desigur, cu accentele din biografia fiecăruia - și că timpul trăit îl modelează adecvat materialului personal. Sigur că la 20 de ani eram sincer în credința că tinerii deschid fereastra spre minuni. Peste umăr priveam superficial. În anii '90 era emblematică miza pe tineri, așa cum primăvara aduce prospețime, aer curat, senin. Am înțeles, apoi, că nu vârsta contează în ceea ce privește aceste așteptări. Mai apoi, legat de teatru, mi-a plăcut să văd studenți jucând. S-au succedat promoții, n-am simțit timpul decât ca pe o curiozitate. Poate, uneori, îmi pare că ar fi nevoie de o voce, de o rostire mai reușită, dar accept largile limite ale normalității. Dispariția bătrânilor, deși inevitabilă, mi s-a părut că s-a produs nu doar brusc, dar și fără o tranziție, o preluare de ștafetă. Însă timpul a continuat să lucreze. Generația intermediară a avut prilejul de afirmare, în opinia mea, și a atins un nivel potrivit propriilor abilități. Suntem, fiecare, așa cum suntem. Și cei tineri se maturizează. Jucând. Creșterea în avalanșă a numărului de actori a condus, inevitabil, la un acces tot mai dificil spre intrarea în distribuții. Mai ales privind la nivelul afluenței moderate a spectatorilor, deci în condițiile unei limitări a producțiilor - în provincie, în principal. Încă nu putem vedea spectacole cu personaje în vârstă decât în condițiile unui joc aparte, într-o idee aparte, cum a fost Ultimul dans al libelulei, unde convenția a funcționat foarte bine. Cred că textele mari, cu densitate, aduc experiența sporită și ajută. În rest, e ca-n viață: timpul lucrează cu fiecare. Noi suntem diferiți, calitățile se văd și, inevitabil, produc efecte. Îmi pare că e un drum bun, către o 'vară' frumoasă și o 'toamnă' rodnică. Cred în necesitatea de a fi vizibil pe net, și din perspectiva relației actor-regizor / producător și pentru apropierea de public, inclusiv a demersului cultural. Desigur, cu onestitate, cu bun simț, cu miza pe creație.
V.U.: Da. Probabil sunt naiv. Visez, totuși, la o lume în care cel puțin relația actor / actriță - regizor / regizoare să nu fie dependentă în nici un aspect de net.
M.D.: Joci și în afara Craiovei, te implici în proiecte diferite. Ai lucrat cu mulți regizori, ai fost pe scenă cu mulți actori. Cum simți colaborările acestea în construcția unui spectacol? Cum gestionezi cazurile, firești, în care compatibilitatea e mai diluată?
V.U.: Găsesc foarte importantă colaborarea cu diferite stiluri de lucru. Mă hrănesc din ea. Cu cât sunt mai diverse experiențele, cu atât am ocazia să învăț mai mult. Când compatibilitatea e diluată, cred că trebuie să fiu politicos și să nu mă manifest în legătură cu acest aspect. Dar recunosc că mereu am invidiat spiritele pasionale care ripostează și pun piciorul în prag atunci când ceva nu le convine. Eu nu pot. Dintr-o rușine sau o lipsă de curaj sau din bun simț sau, poate, din "înțelepciune"? Dar invidiez actorii și actrițele care fac ca lucrurile să se învârtă în jurul lor, care manifestă un status de putere asupra regizorului / regizoarei și partenerilor. Și cred că reușesc să facă asta pentru că lor nu le e teamă să fie urâți sau disprețuiți. Găsesc că trebuie să ai mult curaj și demnitate să duci în spate disprețul celorlalți. Vreau să cred că atitudinea lor nu e doar o aroganță gratuită. Dar e posibil poate să fie.
M.D.: La Hamlet am văzut și efortul fizic pe care-l depui. Recunosc, totodată, că acum am remarcat și fizicul care să-ți permită tot acest efort. Am citit despre pasiunea ta pentru înot. Cum gestionezi însoțirea fragilității cu solicitările fizice?
V.U.: Cele două se completează destul de bine, dar mă dor genunchii cam des! Mă bucur că ați remarcat asta, deoarece îmi petrec mult timp făcând sport. E un trend, e un standard, ține de imagine și de ceva superficial, până la urmă. Ca actor, ți se spune direct: "dă jos burta, pune mușchi, tunde-te, ești prea înalt, prea scund, ai fața prea rotundă, nu-ți stă bine așa, stai mai drept, ești prea feminin, etc". Sunt tratat ca un produs și mă conformez. Ambalajul este ceea ce vând (într-o oarecare măsură). Bineînțeles că aș prefera, totuși, să stau în pat și să mănânc pizza și înghețată. (râde) Dar...
M.D.: După rolurile din spectacolele lui Radu Afrim (Samuel/a, Paul, Fiul), rolul din Radio (regia Bobi Pricop) mi s-a părut foarte dens, într-un spectacol foarte dens, alături de un actor cu densitate. În Buckingham (Richard al III-lea, regia Bocsardi Laszlo) ai adus o nuanță aparte. Iată, deci, epoci diferite, caractere diferite, iar tu dedicându-te personajelor. Cum descoperi, cum porți cu tine, mai apoi, amintirea unui astfel de personaj?
V.U.: Pe Samuel/a (Casa cu suricate, regia Radu Afrim), Fiul (Câine cu om. câine fără om, regia Radu Afrim) și Kent (Radio, regia Bobi Pricop) le port cu mine, încă. Sunt niște roluri care au modificat ceva în mine. În urma lor am dobândit abilități, subtilități și amprente emoționale. Paul (Inimă și alte preparate din carne, regia Radu Afrim) mă lasă indiferent, deoarece cred că eram mediocru în el. La Buckingham mi-a plăcut întâlnirea cu Shakespeare, dar nu aș zice același lucru despre întâlnirea cu regizorul. Unele pușcă, altele nu. Dar rămân la motto-ul meu preferat când vine vorba de actorie și roluri: "good parts make good actors" (Peter O'Toole).
M.D.: Creon ți-a trezit vreo presimțire? Hamlet are ceva din Creon?
V.U.: Nu cred că se aseamănă. Oricum, am trăit cu impresia că nu sunt potrivit pentru Creon. Că sunt prea tânăr sau prea fragil. Cu toate că mă străduiam foarte mult, mi se părea că nu-mi iese. Dar în Creon (prin Nick și Declan) am descoperit tehnici noi de a face actorie. Am descoperit o nouă filozofie scenică. Am descoperit ceva mult mai important decât un personaj. Am descoperit ceva ce avea să schimbe nu numai cum percep actoria, dar și viața.
M.D.: Cum percepi publicul, când ești în scenă? Cum e în sala mare, cum e în sala mică? Ai jucat și în spații neconvenționale.
V.U.: Încerc să creez arcul de cerc dintre scenă și public și, mai nou, fac eforturi de a încerca să fiu mai generos cu spectatorii care stau pe telefon, nu sunt atenți sau se scarpină în nas. Încerc să mă focusez pe cei atenți, de la care mă și hrănesc.
M.D.: Mergi să vezi spectacolele altora? Cum reacționezi din postura de spectator?
V.U.: Sunt destul de permisiv. Nu sunt foarte critic. Îmi place teatrul în general și de cele mai multe ori mă bucur de ceea ce văd pe scenă.
M.D.: Cum ți se pare trendul de a folosi lavaliera?
V.U.: Permite un alt gen de intimitate și este binevenit, dar nu neapărat tot timpul necesar.
M.D.: Declan Donnellan a adus la Craiova și noutatea de a cere să se joace un spectacol în reprezentații dese, în zile succesive, o serie, ba chiar câte două într-o zi. Ca un fel de apropiere de stilul occidental. Cum a fost această experiență?
V.U.: E un exercițiu folositor care permite actorilor să se adâncească în personaje, ceea ce face ca spectacolul să fie din ce în ce mai bun.
M.D.: Te rog povestește despre turneul din Spania.
V.U.: Contactul cu publicul de acolo a fost inedit. Deși nu știau limba, urmăreau acțiunea poate și mai implicat ca la noi. A fost un mare succes Oedip-ul acolo. Publicul a fost foarte impresionat de prestația noastră, iar asta s-a resimțit. În rest, n-am avut timp de nimic. Dimineața la muzee, seara la spectacole. Nu am mai stat atât de mult în picioare niciodată. După turneu aș fi avut nevoie de câteva zile de recuperare, dar am început repetițiile la Hamlet imediat ce am ajuns în țară. Nu mă plâng. Lucrul la Hamlet a fost cel mai frumos, mai generos și lin proces pe care puteam să îl am. Fără nervi, fără crize, fără presiune, ci cu multă dragoste și atenție pentru procesul scenic. Se întâmplă rar asta. Și din acest motiv nu pot decât să fiu fericit și plin de recunoștință.
(foto: Albert Dobrin)