Dan Lupu: Filmul explorează atât planul personal (durerea unei despărțiri), cât și o dimensiune morală (într-o țară copleșită de corupție). Cum ai îmbinat aceste planuri - personal și societal - în scenariu? Care e aportul adus poveștii de Ilinca Hărnuț cu care ai co-scris? În ce măsură personajul central e influențat, poate, de experiențele voastre?
Sarra Tsorakidis: Scenariul este scris integral în colaborare cu Ilinca Hărnuț, deci aportul ei este fundamental. Ne-am dorit foarte mult să lucrăm împreună la filmul meu de debut, după o experiență frumoasă la un scurtmetraj care ne-a apropiat atât profesional, cât și personal. Când am început să scriem, am descoperit că amândouă eram preocupate de aceleași teme, în special de condiția femeii-artist în România, de presiunea socială și subconștientă de a alege între viața personală și vocație și de dificultatea de a trăi doar din arta pe care o creezi. Am vrut să realizăm un portret realist, care să contribuie la diversificarea personajelor feminine din filmul românesc, prin modul în care traversează momentul de criză. Era important pentru noi să construim un personaj complex, chiar egoist, care să își asume responsabilitatea propriei vindecări.
D.L.: Hotelul brutalist din pădure este foarte prezent în film și are aproape un rol simbolic - poți vorbi despre alegerea locației și despre cum arhitectura reflectă starea interioară a Lenei?
S.T.: Hotelul funcționează ca un contrapunct vizual și emoțional față de ceea ce trăiește Lena. Deși pare un spațiu rece și impersonal, tocmai acolo ajunge să-și descopere o formă de intimitate cu sine. Ne-a interesat ideea unui hotel aflat în renovare, înconjurat de natură, pentru că reflectă foarte bine procesul de refacere prin care trece ea după despărțirea neașteptată, funcționând și ca refugiu și ca loc al confruntării. Pădurea din jur, cu tot ce are ea viu și senzorial, intră permanent în dialog cu arhitectura rigidă a clădirii. Există o tensiune între fragil și dur, între natural și construit, iar Lena se mișcă tot timpul între aceste două energii, încercând să-și găsească un echilibru interior.
D.L.: Ce înseamnă "Ink Wash" în contextul filmului? Titlul sugerează tehnica de pictură, dar și un fel de curățare - în ce măsură este titlul o metaforă pentru transformarea Lenei?
S.T.: "Ink Wash" este o tehnică în pictură în care cerneala este diluată cu apă pentru a crea variații de ton, transparență și profunzime. E o metodă asemănătoare acuarelei, dar cu cerneală ca mediu principal. Ce m-a interesat e că această tehnică nu urmărește o redare perfectă a realității, ci surprinderea esenței unui subiect. Și filmul funcționează la fel, nu își propune să spună totul despre viața acestei femei, ci să surprindă atmosfera unei perioade importante prin care trece.
D.L.: Cum ai decis stilul vizual al filmului? Ai lucrat îndeaproape cu directorul de imagine Radu Voinea?
S.T.: Radu este unul din cei mai talentați oameni pe care îi cunosc, care mi-a devenit foarte apropiat după trei filme făcute împreună și în care am încredere totală. Gusturile și referințele noastre sunt compatibile și, în timp, am dezvoltat un limbaj vizual al nostru. Vorbim atât de mult despre imagine încă din etapa scrierii scenariului încât odată ajunși la filmare ne înțelegem aproape telepatic. E mereu foarte important pentru noi să stabilim "cine" este camera de filmat și din ce perspectivă spunem povestea, ca să eficientizăm timpul petrecut pe set. În cazul filmului, punctul de vedere al camerei este cel din care Lena privește lumea atunci când se simte inspirată să picteze. De aceea rezultatul este o serie de cadre compuse cu atenție, în care anumite detalii ies la suprafață abia în timp, pe măsură ce le lași să se dezvăluie.
D.L.: Filmul atinge teme sociale puternice - corupție, moralitate, comunitate. Ai vrut să faci un comentariu social despre România contemporană sau mai mult un portret universal al crizei personale?
S.T.: Nu mi-am propus să fac un film despre corupția din România în sine, ci mai degrabă despre felul în care sentimentul ăsta de neputință, de "nu am ce să schimb", ajunge să te afecteze emoțional. Contextul social nu e acolo dintr-o intenție tezistă, ci pentru că face parte din realitatea personajului. În același timp, criza Lenei e complet universală. Pierderea, trecerea timpului, frica de singurătate, teama de a-i dezamăgi pe ceilalți, toate sunt experiențe pe care le poate recunoaște oricine, oriunde s-ar afla.
D.L.: Care crezi că este mesajul central al filmului? Ce speri să rămână în mintea publicului după vizionare?
S.T.: Dacă ar fi să rezum într-o singură idee, sper ca filmul să arate că vulnerabilitatea nu e un punct slab, ci mai degrabă o sursă de forță. Și că, în ciuda contextelor sociale complicate, responsabilitatea pentru propria fericire ne aparține. În rest, sper ca spectatorii să se lase purtați de film și să ia din el exact ce au nevoie.