Era greu să alegi ceva. Nu pentru că oferta era prea generoasă, oh Doamne, nicidecum...! Ci că erau puțini bani. Foarte puțini!
Când eram mic și încă mă jucam pe stradă, lucrul la care mă gândeam cel mai des era înghețata. Era un chioșc pe Grivița, chiar lângă magazinul cu tricotaje și jucării. Adică vizavi de Gară. Avea Polar la un leu, Doina (adică tot Polar, dar îmbrăcată în ciocolată) la 1,75 lei. Avea vafe la 2 lei și pahare, la 3 lei. Visul meu era vafa de fistic, dar trebuia să am noroc să găsesc așa ceva. Dacă nu, vanilia era a doua opțiune iar pe aia o găseai mereu. La pahar nu tânjeam pentru că era scump și nu-mi permiteam niciodată. Doar Tudorică era abonat la ele. El avea bani mereu. Eh, sigur, mai luam și noi de la el câte-o linguriță, dar nu mi se părea mai bun decât vafe al meu. Dar și el mai dădea câte-o limbă la înghețata mea. Acum mă crispez tot când îmi reamintesc astea dar pe atunci nu ne gândeam la igienă.
Iarna jucam fotbal pe stradă. Adoram să fac tot felul de plonjoane prin zăpadă, doar că mă udam din cap până-n picioare. Și mi se făcea sete. Cu banii mei puțini îmi puteam lua un cico. Mi se părea băutura ideală. Era dulce-dulce, avea o aromă teribilă de lămâie sălcie și sticla era mereu prăfuită și lipicioasă. Nu mă deranja defel. Pentru acel cico, trebuia să merg la Păunița, adică în capătul străzii, acolo unde era centrul de sifoane. Proprietara era mama Păuniței Ionescu, o cântăreață destul de faimoasă atunci. Costul unei sticle, 2 lei.
La bufetul de la școală îmi plăcea mie. Era vânzătoare tanti Mira, o femeie grăsuță și mică ca un dop. Avea ditamai camera unde fierbea cremvurști polonezi și de unde mai puteai să mai iei și alte bunătăți, inclusiv un suc de portocale Carola, la 2 lei. Mama îmi dădea 5 lei în fiecare zi și se știa: un cremvurșt și o Carola. Tanti Mira pescuia cârnatul dintr-o oală cât China cu o furculiță lungă. Îl punea pe jumătate de carton, îmi punea niște muștar diluat cu apă și două jumătăți de felii de pâine. Apoi de pe raft lua sucul, care era de fapt o conservă, îl punea pe tejghea, lua un cuțit subțire și, cu niște lovituri magistrale, dădea două găuri pe margine, ca să pot să beau din el. În total, 4 lei.
Leuțul ce-mi rămânea i-l dădeam de frică fratelui Radu, cel cu care mă întâlneam pe drumul înspre casă. Eram traumatizat dacă nu săream cu leul ăla. El învăța după-amiaza și, al naibii, mă aștepta mereu în același loc să i-l dau. Îi trebuia pentru țigări. Nu riscam să nu mă conformez că nu suportam să îl știu supărat pe mine. Păi cu el dormeam și, cum îl știm noi pe Radu, ar fi putut liniștit să mă facă să nu dorm din două fraze pline de reproșuri. Așa că eram bucuros să fim prieteni și să-i dau leul ăla.
Bani făceam doar la petreceri. Atunci, când aveam musafiri, cântam romanțe și alte cântece by request la vioară. Costel, prietenul tatei, mă acompania la pian. Ieșeau niște cântări fabuloase, cu lacrimi și muci.
"Mvaaaai ce talent are ăsta micu'!"... auzeam eu de la ei. Și mă însuflețeam pe loc. Atunci strângeam cam 100, 150 de lei, ceea ce pentru mine era fabulos. Îi făceam sul și-i puneam în cutia mea secretă de ceai chinezesc. Cutia o băgam în comoda bibliotecii, undeva în fund de tot, lângă partiturile mele. Trebuia un pic de contorsionism să o găsești așa că era pusă la adăpost de Radu. Dar nu reușeam să-i strâng. Se volatilizau pe înghețate, pe mingii (așa ziceam atunci, cu doi de i) de 35 de lei (de-alea bune, care chiar erau rotunde, nu ca alea de 12 sau de 18 lei, care riscai să fie descentrate), pe bilete la meciurile din Regie ale Sportului Studențesc (la care nu am lipsit niciodată până am plecat în armată), pe bilete la cinema Feroviarul, Dacia, Buzești sau Grivița, sau pe cine știe ce alte distracțiuni. Că și atunci, ca și acum, nu am știut să țin de bani și să văd că se înmulțesc.
Eh... Sănătoși să fim!