Napolitana Dănuț era preferata mea. Nu am argumente. Pur și simplu îmi plăceau blatul ăla crocant, crema aia cu surplus de margarină și ciocolata care acoperea toată construcția și care se transfera toată pe degete. Degete pe care, cu maaare dichis, le luai la lins. Îmi plăcea teribil să-mi aud mușcătura, kraaantz!, apoi cum se auzea sunetul ăla între măsele și obraji, când biata napolitană se făcea o pastă mmm, atât de bună... Apoi cum o împingeai pe Calea Gâtului, felul cum aluneca ea ușor prin bereguș și cum simțeai un fior de bucurie...
Îmi mai plăcea mica ciocolată ROM. Azi o revăd prin magazine dar vă jur că nu e ea. Adică ea e, dar nu e chiar ea. E o impostoare. Ciocolata Rom pe care o știu eu, cea originală, avea un înveliș decent, din staniol și hârtie lucioasă. Și avea gust de rom adevărat. Un gust plin, total... Mușcai, mestecai un pic și, instantaneu, ochii ți se roteau înspre ceafă! Papilele începeau să cânte cântec de slavă întru cele înalte iar creierul tău, măgulit din cale-afară de atenția pe care i-o dăruiai, îți șoptea mulțumiri și îți făcea temenele.
Ciocolatele Kandia, alea mari, nu erau chiar așa de apreciate de micul Răzvănel. Nu știu, erau dubioase. Veneau din Timișoara, nu-mi sunau mie bine. Ok, bine, erau bune, fie, erau foarte bune, dar nu simțeam familiaritatea lor cu mine. Erau străine. Erau nu!
Preferam ciocolatele Cibo. Veneau din Brașov și mie-mi plăcea la Brașov, mai ales când tata mă lua acolo la filmare și mă ducea la cofetăria Vatra Ardealului. Să nu-mi spuneți că n-o știți! Vă rog, nu mă dezamăgiți în halul ăsta! Acolo, doar și numai acolo veți putea găsi, gusta, aprecia, savura, lăuda, măguli cu adevărat linzerul austriac ca la mama lui. Ca să nu mai zic de ișler. Aoleu, mamă. ișlerul ăla... Sau prăjitura Pavlova. Sau Krantz. Merengue. Kataif... Amandină... Nuuuuu!!! Terminați cu amintirile astea!
Eu mi-am pus ghetuțele la ușă, dar am să refuz Moșului Mars-urile și Bounty-urile și Snickerși. Dacă Moșu mă iubește (ar avea motive, zic) mi-ar aduce Dănuț, Rom, Cibo... și un abonament pe viață la Vatra Ardealului.
Și poate și zâmbetele părinților mei...