Tata avea multiple fețe și multiple stări. Toate legate de un suflet bun, generos, avântat, oltenesc, dacă aș putea să-i spun așa. Era de multe ori dramatic, era comic, era artistic, era necruțător, caustic, dulce, puternic, foarte puternic. Era bărbat. Era un bărbat ca o statuie. Un far către marea învolburată. Dar și un dig pentru familia lui. Un zeu pentru noi. Așa că nu e de mirare că unitatea și bucuria familiei s-a sfărâmat după ce el a plecat. A luat cu el figura de autoritate la care ne raportam toți în mod natural.
Dar nu vreau să vorbesc despre lucruri atât de dureroase. Dimpotrivă, mi-am amintit ieri de o întâmplare rămasă antologică în familie, dar nu doar în a noastră.
Aveam 9-10 ani, aș zice. Radu avea vreo 16-17. Era vară, caniculă. În curtea noastră se jucau în vacanță tot felul de jocuri, de la baschet la un coș fabricat de vecinul nostru de sus, cu panou din stinghii albastre, la fotbal la o poartă trasată cu bidineaua cea mai ordinară pe peretele casei vecinului. Bietul om. Cât o fi pătimit cu noi.
Radu însă avea o rachetă adusă de tata din Reghin și când putea, dădea cu ea la perete. Când se plictisea, arunca mingea de tenis pe terasă și-și lua racheta cu el în casă. Într-una dintre zile, pe la amiază, cerul s-a făcut plumburiu, au început trăznete și fulgere într-un ritm nebunesc. Tuna parcă chiar deasupra casei. Noi doi, eu și Radu, ne ascunsesem în casă. Tata era în bucătărie, anticipând de la ușa terasei, ca un copil, nebunia de potop ce avea să vină. Mama alertată, pregătea cârpe cu care să șteargă apa dintre ferestrele cu rame de lemn, neetanșe, cum cred că erau toate. Era de fapt ritualul dinaintea tuturor furtunilor de vară. Așa era, așa trebuia făcut, așa făceam. De unde bani să schimbăm tocurile geamurilor? De unde meseriași să ermetizeze? Niciunul dintre noi nu se pricepea la nimic. Așa că... cârpe.
Și începu potopul. Era un spectacol. Fulgerele se țineau lanț. Flash-uri de lumini albăstrui ne speriau. Umbre ciudate se formau prin casă, pentru fracțiuni de secundă. Tunetele zguduiau lustrele și băgau panică în sufletul tuturor. Potopul lui Noe!
Mama abia prididea cu cârpele, fugind la toate ferestrele și ușile. Tata stătea și supraveghea ușa de la terasă, cea mai puțin expusă. Noi, nemernici, ne închiseserăm în camera noastră, de frică. Știam că casa e în siguranță dacă mama se ocupa de ea. Dacă ne striga, sigur că o ajutam. În schimb, nu ne așteptasem să ne strige tata, destul de în panică:
- Mă, haideți că avem o treabă!
Noi nu voiam să ieșim, afară era urgia finală.
- Băi, voi n-auziți! Acum, la mine!
De voie, de nevoie, trași-împinși, am mers la tata.
- Ce-i domne, ce strigi așa?
- Ia uitați-vă! Radule, mingea ta de tenis a intrat pe burlanul de scurgere și uite, acum intră apa-n casă! Imediat ieși și scoate-o! E mingea ta! Te ajută și Piki (adică eu)! Rapid, că mai are puțin!
Eu am început să tremur și să plâng. Mi-era frică. Afară era apogeul. Era demență. Tata m-a văzut speriat și i-a zis lui Radu:
- Hai, mișcă-te, du-te tu doar. Uite, ia vătraiul ăsta și încearcă să împingi mingea, dacă nu o poți trage afară.
Radu era (și încă e) un monument de încăpățânare cinică. I-a zis direct, cum făcea el mereu:
- Tati, eu nu ies, orice ar fi! Tu nu vezi ce e afară? Cum să mă trimiți pe vremea asta?
- Bă tată bă, ce bărbat ești tu, bă? zise el oltenește, trântindu-și o palmă peste frunte, dramatic. Ție ți-e frică, ăla micu' e ud în chiloți, ce naiba mă fac mă cu voi??
Apoi, văzând că nu are cu cine conlucra, începe să se dezbrace de șort și tricou și rămâne în pielea goală. Noi ne uitam siderați. Nu era tata marele podibond cu noi, dar niciodată nu-l văzusem să se dezbrace așa, nitam-nisam în bucătărie. Eu din plâns am dat în râs, instantaneu. Radu, ca un pârâcios urât de toată lumea (nu era cazul) a început:
- Mamăăă, vino repede să vezi ce n-ai văzut! Haaaai!
Mama alergă într-un suflet.
- Ce e, mă, ce ți...
Dar rămase cu fraza suspendată. Văzându-l pe tata nud, mama rămase trei secunde perplex, apoi începu să se închine și să se roage la câțiva sfinți catolici bine aleși.
- Ce faci, Gicule? Tu ai înnebunit? Ce-i cu tine?
- Mă duc să iau mingea aia de tenis din burlan că uite, intră apa în casă!
Noi, perplecși. Eram doar perechi de ochi dilatați la maxim și mandibule căzute pe jos. Dar când să deschidă ușa, alte salve de trăznete și fulgere îl țintuiră cu mâna pe clanță. Potopul se înteți, un diluviu ca de sfârșit de lume ne făcea să tremurăm unii-n alții. Doar tata, neînfricat, se uita pe geam, cu vătraiul într-o mână și cu cealaltă mână pe clanță:
- Ară, drace, ară... făcea el. Apoi, se uită undeva în sus și începu, tot oltenește, cu blesteme adresate cine știe cui, acolo sus, în cerul vânat:
- ...tuz crucioiul...!
Apa era deja la buza ușii. Tata, în pielea goală, nervos și gata de acțiune. Eu cu Radu băgați unul într-altul, tremurând și făcând cruci. Mama, încă uluită.
Și când efectiv potopul o luase absolut razna, tata apăsă pe clanță și ieși. Ne-am lipit de geamul ușii să vedem ce face.
Tot drumul până la burlan, tata a scos sunete caraghioase de surpriză. Apa era foarte rece. Ajuns acolo, s-a aplecat atât de tare că....
Acum nici nu știu cum să povestesc să nu fie prea urât, să roșească doamnele de aici. Dar spun, că nu am cum să trec peste asta....
Ajuns acolo, la burlan, tata s-a aplecat atât de tare că gaura de la ieșirea intestinului (pricepeți voi) a ieșit la lumină. Și noi o vedeam! Și eram pe jos de râs, efectiv pe jos, cu toate că eram extrem de rușinați și extrem de înfricoșați. Mama începu să urle și să bată în geam:
- Gigiii, stai dragă altfel că ți se vede gaura!
Râdeam cu spasme.
Brusc, fără nicio pregătire, începu să cadă grindină cât o varză de Bruxelles. Bucățile de gheață cădeau cu forță pe bietul tata, care scotea niște sunete greu, greu de povestit. Mai scăpa și câte o înjurătură către cer, dar nu putea să se uite în sus, că gheața l-ar fi lovit în față. Eh, și tot făcând mișcări cu vătraiul băgat în burlan, tot încercând el în patru labe să miște nemernica aia de minge către ieșire, tot efortul lui se vedea pe... gaură. Era un spectacol cum nu mai avusesem parte. Nici eu, nici Radu, nici mama și nici nimeni.
După un minut de eforturi și de înjurături, tata a mișcat mingea. Doar că grindina astupa și ea burlanul, așa că tata a rămas acolo și curăța cu mâinile tot ce se strângea, stând tot în patru labe, dar cu fața către noi.
Noi mai aveam puțin și leșinam de râs. Nu mai puteam respira. Mama nu știa ce să facă. Râdea și ea, dar să nu o vedem noi. Însă chiar se temea să nu pățească tata ceva.
După 10 minute, lungi ca nevoia, grindina se potoli. Tata intră în bucătărie și mama sări rapid cu prosoapele pe el.
- Ce vă tot râdeți, mă ghiaurilor! Ia hai, în camera voastră! N-ați fost în stare să mă ajutați, am crescut fetițe de pension!
Dar și el râdea.... Știa prea bine cât de caraghioasă a fost scena. Noi atunci, râdeam și mai tare.
Dar nici măcar nu a fost ăsta finalul...Oh, nu...! Râsul cel mai mare a fost altul.
A sunat telefonul. Mama s-a dus și a răspuns, apoi, cu un zâmbet rușinat, a îndreptat receptorul către noi, să auzim. Era doamna Martin, bătrâna care trăia cu copiii ei mai sus cu un etaj:
- Irinuca, te rog, spune-mi că am visat! Timp de 10 minute am văzut o alcătuire umană, nudă, grăsuță care viola un burlan, pe potopul ăla de nedescris. Aș vrea din inimă să nu fi fost Gigi al tău, pentru care am o stimă deosebită....
Asta a pus capac. Am râs până am vomitat.