Una dintre cele mai fantastice, de neexplicat experiențe trăite de mine a fost în San Francisco, pe vremea când eram student la Conservator și eram nevoit să iau unele clase la UCSF, pentru completarea curriculei.
Acolo era un program de voluntariat foarte îndrăzneț. În weekenduri, lucrai cu copii din spectrul autist. O acțiune ce mă acapara cu totul, un minunat prilej să te simți util, să cunoști suferința adevărată, să înțelegi faptul că adevăratele drame te fortifică și scot din tine cele mai alese gânduri și acțiuni. Apoi, emoțional, să vezi cât de mult te poți atașa de oameni ce nu par a înțelege nici cine ești și nici ce vrei de la ei.
Eu lucram cu Jimmy. Jimmy era un copiluț de 8 ani care stătea mereu ghemuit într-o poziție fetală, fără niciun răspuns la stimuli, fără reacții, fără niciun semn de viață. De obicei, îi făceam un soi de masaj ușor pe spate și pe tălpi, pentru că mi se părea mie că-i place și că oftează încântat. Nu eram totuși sigur că era așa. Poate era doar în mintea mea. Oricum, eram foarte fin cu el, iar el nu părea să aibă nicio obiecție. O altă activitate era că îi puneam muzică la căști și îl legănam ușor pe ritm. Asta sigur îi plăcea.
Dar ce vreau să povestesc e o întâmplare incredibilă.
Eram 3 studenți care lucram cu copii autiști. Am fost duși într-un weekend la acvariul din portul central San Francisco. Acolo, pe lângă muzeul acvatic, era o piscină creată cumva direct din ocean. Acolo, la ora 12 fix, veneau în fiecare zi pentru mâncare, joacă și contact uman trei delfini. Se zbenguiau, se jucau cu cei doi biologi sau cu copii aduși de la școlile de acolo, primeau ceva bun și plecau fericiți. Toată treaba dura 10-15 minute. Medicul care a creat acest program cu noi (care preda medicină psihiatrică la UCSF) a decis să ne ducă acolo, să interacționăm și noi cu acei delfini. Și iată-ne cu copilașii noștri în brațe, intrând în piscină, așteptând prietenii. Acel bazin era de formă semicirculară iar noi, cei trei, am fost plantați printre alți 10 adulți ce țineau în brațe copii normali, veseli și gălăgioși, de la o grădiniță din oraș. După nici 10 minute, au apărut delfinii, plini de chef, plini de voioșie, cu mare poftă de joacă cu copiii. Dar, deodată, s-au oprit și s-au strâns în mijlocul piscinei, nemișcați, față către față, parcă având o mică discuție. Veselia a încetat. Apoi, alunecând pe sub apă, au venit fiecare la cei trei copii autiști, răsfirați printre cei normali. La mine a venit cel mai mic dintre ei, și-a pus botul sub palmele mele, pe care stătea Jimmy, și a început să facă mișcări de legănare, încete, discrete, dar constante. Și, miracol! Jimmy al meu a zâmbit! Părinții lui de pe marginea piscinei, erau în lacrimi. Nu l-au mai văzut niciodată zâmbind! De fapt, nu l-au mai văzut niciodată reacționând la ceva, orice.... Ceilalți doi copii autiști au primit exact același tratament, cu aceeași mișcare, cu același devotament. In-cre-di-bil!
Reacția tuturor celor din jur a fost imediată. Toți aveam lacrimi în ochi. Toți! Un simplu act de compasiune din partea acelor fantastice mamifere ne-a tulburat fără măsură.
Am mers vreo trei weekenduri la rând, și aceleași lucruri s-au întâmplat de fiecare dată. Aceiași delfini, aceiași copii, eu cu Jimmy al meu, părinții pe margine, profesorul nostru, biologii, alți copii etc. Și, mai ales, același zâmbet dulce, naiv, nemurdărit, sincer, unic, din partea lui Jimmy, spre fericirea de negrăit a părinților lui și a mea.
Al patrulea weekend am fost înștiințat că nu mai lucrez cu Jimmy și că proiectul de voluntariat social s-a încheiat. Am plâns și chiar am avut o mică criză de nervi, pentru că credeam că grație mie Jimmy a zâmbit. Apoi mi s-a spus calm și apăsat că Jimmy ar trebui să zâmbească în brațele părinților lui. Asta m-a liniștit.
Dar și azi când mă gândesc la această întâmplare de acum 25 de ani, mă ia cu fiori. Zâmbetul acela nu se poate uita. Mi-l amintesc des. Când mi-e greu sau când sunt deznădăjduit, mă întorc la el ca la o mare realizare personală. Nu știu de ce cred asta. Nu am niciun merit. Știu. Dar simt altceva.