În dimineața de Ajun, mama și bunica semnau armistițiul cu aluatul: terminau cozonacii. Planul era strategic. Casa trebuia să miroasă a nucă și zahăr ars exact când băteau primii musafiri la ușă. Noi, băieții, intram în logistica grea. Colindam vecinii de deasupra, împrumutam mese și scaune ca pentru o nuntă de cartier, apoi atacam bradul.
Mama apărea periodic în inspecție, cu ochi de critic de artă:
- Globul ăla roșu, puneți-l mai la vedere! Beteala aia nu cade bine, trage-o mai sus!
În fundal, tata își punea la pickup faimosul disc cu Madrigalul și încerca un unison cu corul. Pândea zăpada la fereastră și, dacă cerul refuza să colaboreze, o striga pe mama într-o panică teatrală:
- Irinuca, vino repede! Nu mi-ai promis că ninge? Ce facem aici, amatorism?
Mama râdea cu poftă. Glumele lui ciudate o amuzau teribil. Uneori era singura din casă care îi înțelegea registrul.
Lenea dimineții se transforma rapid în haos controlat, cu tata la comandă:
- Sorine, taie lemne! Radu, fața de masă! Iar tu, Muceo, șterge farfuriile!
Apoi se retrăgea strategic la pian. Se fandosea cu cele trei acorduri din Fascination de Nat King Cole, pe care le repeta obsesiv de ani de zile. Nu-l mai ironizam. El nu sesiza, noi nu-l mai auzeam.
Pe la ora patru, în timp ce frații mei dispăreau la o țigară clandestină, eu ispășeam pedeapsa supremă: somnul de-o oră cu tata. El sforăia molcom, la radio cânta muzica aia corală pe care o uram (și care, ironic, mi-a devenit meserie), iar eu zăceam treaz, măcinat de calcule etice.
Analizam sacul Moșului prin prisma păcatelor mele: nota de 4 la caligrafie, minciunile mărunte și faptul că eram complicele fraților mei, care se pupau cu fetele prin parcuri.
"Dacă mama i-a spus lui tata? Adio, pușcă cu dopuri!"
Seara se lăsa peste un decor impecabil. Bradul aprins și tata, incredibil, fumând un Kent în capul mesei. În casă. Ăsta era semnalul suprem că e Crăciunul.
Începea uvertura culinară. Pe masă defilau mezeluri unsuroase, brânzeturi grele și salate vesele de vinete sau ciuperci. Vedeta era salata de boeuf, o lucrare de artă decorată cu migală, flancată de atotputernica piftie, rețeta "de concurs" a mamei. După aperitive, venea ciorba acră de văcuță sau supa de pui cu găluște. Apoi sarmalele, invariabil perfecte, și în final marea scenă a fripturii, servită pe o față de masă proaspătă, sub atenta supraveghere a tatălui care turna vinul și decreta:
- O să rămâneți țuț!
Dar eu eram deja în fibrilație.
Costel, cel mai șugubăț dintre prieteni, începea "execuția":
- Ce mai știi, Gigi, de Moș? Ne-au anunțat la Minister că anul ăsta nu vine decât Moș Gerilă, doar pentru copiii de membri. Crăciun e bătrân, nu mai are chef, stă cu Baba lui la televizor. Hai să nu-l mai așteptăm degeaba!
- Nu e adevărat! săream eu ca ars. Moșul n-a lipsit niciodată! El iubește copiii!
- Pikișor, te învăț ceva, zicea Costel sorbind tacticos din vin: nu-ți fă iluzii, ca să n-ai deziluzii. Ministerul a fost clar. Și când Ministerul spune ceva, păi aia e, tată!
- Ministerul e prost! urlam eu disperat, în timp ce toată masa dădea din cap cu o seriozitate prefăcută, de parcă spusele lui Costel erau dogmă oficială.
Când tensiunea ajungea la paroxism, mama mă scotea din scenă să o ajut la bucătărie. Și atunci, soneria o lua razna.
Fugeam spre hol, lovindu-mă de toți pereții. Pe preș zăcea Sacul. Îl târam lângă brad, sub privirile "uluite" ale musafirilor, care se jurau că tocmai trecuse cineva pe coridor.
Radu, cu cinismul lui de frate mai mare, mă fierbea până la final:
- Gata, Piki, cam asta a fost. Pentru tine n-a pus nimic...
Dar sub mormanul de ciorapi și căciuli o simțeam. Pușca cu dopuri. O extrăgeam ca pe o relicvă sfântă, în uralele tuturor.
Apoi fugeam în camera mea, închideam ușa și, cu jucăriile la piept, îi promiteam Moșului, printre lacrimi, că la anul voi fi cel mai bun copil din lume. Știam că mint, dar în seara aia chiar și eu mă credeam.
Îmi doresc să avem parte măcar o dată pe an de bucuria pe care o aveam eu, la vârsta puștilor cu doape, atunci când soneria o lua razna în seara de Ajun.