Eram 6 falnici bărbați. Îmbrăcați frumos, în tuxedo, cu papioane colorate, pantofi de lac, priviri inteligente și îngăduitoare față de toți muritorii de rând ce treceau umili pe lângă noi. Aveam treabă, eram ocupați cu arta. Traseul era ofertant. O luam de pe la 19.00, prima dată la cazino Victoria. Apoi la Casa Vernescu, Hotel București, Lido, Melody și terminam la Intercontinental, la un club aproape de cer, pe la etajul 22. Era în anii '90.
Trupa era fabuloasă. Eram o selecționată a corului Doina al Armatei și a corului Radio. Făceam bani buni, ne tutuiam cu marii patroni de locante. Dacă era vreunul arestat la domiciliu (s-a întâmplat asta cu niște celebri frați, dubioși dar foarte bogați) ne cărau la ei acasă într-o limuzină (noi îi spuneam limuzică) și le cântam franco la domiciliu.
Nu cântam mult. Nu. 15-20 de minute. Colinde românești doar, armonizate meseriaș pe 4 voci bărbătești.
Penultima escală era la Melody bar, fosta speluncă de lângă fostul cinema Patria. Era undeva la subsol, avea o clientelă tare ciudată și un program artistic sexos rău de tot. Era la modă să se arate multă piele. Noi, practic, fracturam această feerie carnală, dar oamenii ne apreciau. Cred. Oricum, plăteau bine.
Înainte să intrăm pe mica și luminoasa scenă, trebuia să așteptăm pe un hol strâmt. Ideea era să intrăm imediat după trupa de balet, să nu lăsăm timpi morți, pentru un maxim de efect. Locul, cum ziceam, strâmt rău. Fetele ieșeau în fugă, îmbrăcate toate (vorba vine) în pene de gâscă, cizmoace până la pulpe, chiloței cu paiete și... cam atât. Nu aveau ele corpul clasic al unor balerine, ci erau alese dintre cele mai țâțoase, mai înăltuțe și plinuțe. Noi trebuia să stăm lipiți de zid, să le facem loc să iasă în trombă.
Ghiță, cel mai dulce bărbat din lume, ursuleț fragil din Maramureș, grăsuț, bonom, dulce ca zahărul și de un bun simț desuet, era din cale afară de rușinat să le vadă. Ba își acoperea ochii, ba se înroșea, ba se fâstâcea... Era atât de răvășit de scurta noastră întâlnire, că uita să mai cânte. Uita versurile, se precipita, cânta alte note... Ce mai, i se tulbura zațul rău de tot. Și era atât de evident că fetele au observat și atunci când treceau pe lângă noi, aveau grijă să își piardă un pic echilibrul și să nimerească cu câte-un sân pe fața uluită a lui Ghiță.
- Mvaaai, vă rog să mă iertați!... făceau ele.
Ghiță înnebunea. Se învinețea, transpira, înghițea cu noduri și era gata-gata să plângă. Se simțea jignit, minunat, uluit dar foarte tulburat. Noi cădeam literalmente în fund. Nu mai puteam intra imediat. Greu, greu de tot ne reveneam. Treceam minute bune până să ne lase în pace criza de râs isteric. Apoi, după program, trebuia să bem ceva. Domnul patron, ultramagnanim cu noi, dăduse ordine clare la bar să avem acces liber la lichide. Asta era o minune pentru Gicu și Albert (Dumnezeul să-l ierte pe bunul Albert...) care nu puteau părăsi incinta prea ușor.
Chiar în seara de Crăciun am zăbovit muuult de tot acolo. Gicu era pus pe treabă. Nu se putea dezlipi, pur și simplu.
- Hai Gicule, te rooog, avem de cântat la Inter, ne așteaptă ăia! Te așteaptă și Viorica, nevastă-ta! Ne așteaptă și pe noi oameni la masă! Te rooog!
Nimic.
Când, într-un final s-a ridicat de la bar, tot mersul lui avea deja o traiectorie ciudată. Am zis atunci să luăm metroul de la Romană la Universitate, să se mai trezească un pic. Era un puiuț de ger, util bețivanilor.
În stație, un țigănaș, beat și el, cu o chitară spartă, cu doar 3 coarde din 6, zăngănea ceva ce nu semăna a nimic. Se auzea un mormăit din care auzeam din când în când "dădomnudoa..." și cam atât. Era însă foarte insistent să lovească cu degetele sale butucănoase coardele fără un sunet clar. Era un haos. Gicu însă, foaaarte atent la om, îl admira clătinându-se periculos. Apoi a băgat mâna în buzunarul de la piept (de la căldură, cum spunea el) și i-a oferit tipului toți banii săi. Noi am sărit ca arși:
- Gicu, ești nebun la cap? Cum să-i dai atâția bani? Ești chiar diliu??
- Lasă bă, e și el un coleg...
Am ajuns la Inter. Tipa care era responsabilă cu programul artistic de la sala Panoramic, când ne-a văzut cum arătam, ne-a zis cu dulceață:
- În niciun caz nu-mi cântați așa!
Atunci Gicu, într-o clipă inspirațiune divină, i-a zis de la obraz:
- Da, bine, dar un șpriț nu ne dați? Că e sfânta seară de Crăciun!
Femeia ne-a pus la masă și ospătarii au început să care.
Eu am stat un pic și am plecat acasă. Preferam să stau cu ai mei.
A doua zi, l-am sunat pe Gicu să știu ce s-a mai întâmplat. A răspuns Viorica:
- Aș vrea să nu mai vorbim niciodată despre seara trecută. Gicu acum e în afară de orice pericol. Dar nu vreau să mai spun nimic.
Nici nu am mai întrebat. Era clar.