Nimeni în lumea asta nu era mai sceptic decât mine în privința lucrurilor paranormale. Dar ce zic eu, sceptic... Eram sarcastic, bășcălios, grozav de amuzat de ceea ce credeam eu a fi culmea naivității și prostiei omenești. Nici măcar nu puteam să ascult sau să citesc vreo istorie care nu avea suport realist-științific, ca să zic așa. Iar dacă cineva încerca să mă convingă că nu toate lucrurile pot fi explicate rațional, ori reacționam cu un miștou teribil, cine știe de unde venit, ori îi dădeam de înțeles, prin folosirea privirii mele intens dubitative, că își pierdea realmente timpul cu mine. Și oricine era în fața mea, se lăsa degrabă păgubaș. Și nici că mai încerca.
Ziceam că eram sceptic, nu că mai sunt. În ziua de Crăciun al anului 2003, aroganța mea în legătura cu subiectul a murit. Atunci mi s-a întâmplat cea mai stranie întâmplare pe care am trăit-o. M-am ferit de atunci să o spun cuiva sau să o pun pe hârtie, pentru că, știu bine asta, nu poate, nu are cum să fie crezută. Dar povestind-o deunăzi unei foarte dragi ființe, având totală încredere că nu voi fi obiectul sarcasmului cu care eu tratam astfel de povești, am zis să o scriu.
Nu cer să fiu crezut. Ar fi deplasat și nici măcar nu trebuie. Simt doar nevoia să o scriu, atât. Nu știu de ce.
Pe 25 decembrie 2003 eram supărat. Nu aveam cum să plec acasă de Crăciun și, credeți-mă, e trist să petreci această sărbătoare printre străini, indiferent cât de apropiat ești de ei. Nu eram însă din cale-afară de necăjit totuși, pentru că aveam să plec pe 28. Deci era doar o mică întârziere, din cauza unor spectacole.
Bun. Cu o astfel de stare de spirit, puțin gri dar nu foarte, am decis să merg la mica și superba biserică rusă din San Francisco. Se lega perfect, în cartierul rusesc (unde trăiau laolaltă nu doar ruși, ci și ucraineni, belaruși, cârgâzi, basarabeni, ceceni, inguși etc, în cea mai deplină armonie), erau multe magazine de delicatese est-europene de unde aveam șansa să-mi cumpăr ceva apropiat de festinul de Crăciun de acasă: sarmale, piftii, cozonaci și alte nebunii.
În acea zi, m-am trezit relativ bine dispus, mi-am băut cafeaua ca în fiecare zi și m-am pus voios în mișcare. Și am ajuns plin de energie în acea biserică. Ei bine, aici, nicio activitate. După ce am pășit înăuntrul ei, mi-am adus aminte că rușii pravoslavnici țin calendarul iulian, deci pe rit vechi. Nu era însă nicio problemă, eu doar voiam să stau un pic în fața icoanelor, să mă rog în gând pentru ai mei, să aprind o lumânare, să stau 10 minute și să îmi continui alergarea spre sarmale și cozonac. Așadar am intrat, am luat niște lumânări (gratuite, bineînțeles), le-am aprins cu evlavie, le-am pus în tava găurită și m-am rugat pentru sănătatea familiei mele, cu ochii la ele. În fundal, un cor bărbătesc masiv cânta încet prin instalația acustică muzică religioasă rusească. După ruga mea, m-am așezat să o ascult. Eh, din momentul acela lucrurile au luat-o în zona de neexplicat. Un somn cum nu am mai simțit niciodată m-a invadat imediat. Era atât de profund, de greu, de neluptat cu el încât nici nu mai puteam gândi. Am găsit o poziție cât de cât comodă, cu picioarele întinse și corpul sprijinit de un fel de colț al băncii, ca să pot să mă abandonez un pic de tot acelui somn, venit de niciunde. Însă nu am adormit imediat. Cioburi și firmituri de vise ciudate începeau și se terminau după o secundă cu un tresărit al corpului și cu niște gemete scoase nefiresc de undeva din adâncul meu. Dar toată lupta asta îmi plăcea, nu o simțeam ca pe ceva greu de îndurat. Partea trează din mine, atâta cât mai era, se amuza. Însă nu era niciun mod prin care să evit această stare. În fine, la un moment dat am adormit greu, fără vise, ajutat de muzica aia masivă în surdină, și de faptul că eram singur-singurel în biserică. Cred că am stat așa, adormit, vreo 20 de minute. M-m trezit tot brusc, cu o uriașă tresărire. Cu chiu și vai am reușit să ies din biserică și să caut din priviri un taxi. Planul de a cumpăra ceva era abandonat. Să merg până la stația de metrou, iar, imposibil. Tot ce voiam era să fiu în patul meu și să dorm lung și pe săturate.
Dar povestea bizară abia acum începe.
Brusc, prin fața mea a trecut... tata. Nu, nu cineva care semăna cu tata, ci TATA, în carne și oase. Avea pantalonii lui crem de stofă, pantofii lui simpli de piele întoarsă și tricoul tip polo albastru pe care era logo-ul Kodak. Era ținuta lui de piață, de cartier. Apoi era mersul, mersul său inimitabil, absolut unic. Tata mergea apăsat, cumva elefantin, puțin adus de umeri, cu mâinile la spate și își purta corpul cu anume solemnitate. Apoi, văzut de la spate, felul lui de a-și aduna părul la ceafă, perciunii lui mai lați, spatele lui puțin gârbovit erau indiciile clare că el era. Uluit peste măsură, am rămas stană de piatră. Mandibula îmi căzuse, ochii îmi lăcrimau de mirare și drag dar eram absolut incapabil să fac vreo mișcare. Acea nălucă reală, aflat la câțiva metri de mine, așa din mers, și-a întors fix o clipă fața către mine, parcă doar să constat că el e într-adevăr, apoi și-a continuat deplasarea lui eterică. Rămas perplex literalmente, dar și alertat de ce mi se întâmpla, am alergat să îl prind din urmă și să îl văd mai de aproape. Și chiar când am ajuns în dreptul lui, la un metru de el, s-a oprit preț de o secundă, și-a răsucit doar un pic capul către mine, mi-a zâmbit cu cel mai frumos zâmbet al lui și a traversat anapoda, printre mașini în plină viteză. Niciuna nu a claxonat sau frânat, iar el, ajuns pe celălalt trotuar, s-a pierdut prin mulțime.
Pe tata îl pierdusem cu patru ani înainte de întâmplare, în București, măcinat ani lungi de un cancer și după o suferință absolut îngrozitoare.