Ficţiuni - Evangheliştii de Alina Mungiu-Pippidi

Isus Cristos personaj literar: iată provocarea pe care o aduce piesa Evangheliştii de Alina Mungiu-Pippidi, apărută în 1993 şi revenită în actualitate la sfârşitul lui 2005, cu prilejul montării la Ateneul Tătăraşi din Iaşi. Spectacolul - spun criticii de teatru - mediocru a stârnit un scandal local şi apoi naţional, cu proteste ale credincioşilor ortodocşi şi romano-catolici, contrareacţii ale intelligentsiei subţiri, pledoarii ale regizorului Benoît Vitse şi acuze ale autoarei la adresa primitivismului autohton. Ca şi în alte ocazii, dezbaterea pe marginea subiectului nu a fost una autentică: fiecare parte, surdă la argumentele celeilalte, a vrut şi a reuşit să rămână "tare" pe poziţie, în interiorul codului său cultural şi axiologic. Cele două extreme fiind îndeajuns de îngroşate pentru a mai necesita o subliniere. Pe de o parte, fundamentaliştii: Isus este parte a Noului Testament, a Dogmei şi a-l transla în interiorul operelor literare reprezintă o blasfemie. Nu vă atingeţi de Mântuitor! Pe de altă parte, liber-schimbiştii: Biblia însăşi e o ficţiune şi, chiar dacă n-ar fi, noi ne luăm dreptul să-l utilizăm pe Isus aşa cum credem de cuviinţă. Nu ne interesează credinţa voastră, vrem să ne eliberăm de spiritul retrograd.

La o privire mai atentă, ambele poziţii ridică serioase obiecţii. Dacă dreptcredincioşii (adevăraţi sau pretinşi) refuză principial preluarea şi tratarea artistică a Fiului Domnului, înseamnă că ei vor avea ceva de lucru pentru a răzui, şterge, distruge toate tablourile, sculpturile, cărţile avându-l ca protagonist şi care nu sunt conforme cu imaginea canonică. În plus, trebuie spus că a te raporta ca scriitor la figura şi viaţa lui Isus Cristos e un semn că eşti conştient de semnificaţia iradiantă, de nimbul personajului. Indiferenţa e mai rea decât distorsiunea. Chiar dacă unghiul de refracţie literară modifică, inevitabil, liniile consacrate ale portretului religios, acesta continuă să pulseze în opera care, formal, îl repudiază. Arta creează şi exploatează această tensiune simbolică, pe care hagiografiile rareori reuşesc s-o atingă. De ce, atunci, să interzicem sau să punem pe foc un roman, un eseu, o piesă de teatru din lectura cărora credinţa noastră poate ieşi verificată şi întărită? Cenzura nu-mi arată forţa morală, ci, dimpotrivă, slăbiciunea, nesiguranţa habotnicului.

Trecând acum în ograda demitizatorilor de profesie, nici comportamentul lor nu mi se pare ireproşabil. Mai întâi că această demitizare este operată într-un singur sens, înspre reperele şi valorile tradiţionale. Or, în măsura în care e consecvent, relativismul istoric şi filozofic ar trebui să se includă pe listă (ca altădată dadaismul), să se deconstruiască, să-şi submineze postura. Relativizarea dogmei creştine merge în piesa de faţă, după cum vom vedea, împreună cu acreditarea unei versiuni alternative: Isus n-a fost răstignit pe cruce. Dar dacă totul e pură ficţiune, de ce ar reprezenta tocmai această versiune adevărul gol-goluţ? Şi dacă autoarea mizează pe ea ca adevăr, nu-i putem opune oare adevărul consacrat? În fine, prin faptul că face din Isus Cristos personajul piesei sale, Alina Mungiu-Pippidi dovedeşte că are mai multă încredere în evanghelişti decât în propria capacitate de a crea ficţiuni autonome, puternice, originale. Lucrează, aşa-zicând, cu materialul altora, în loc să şi-l producă singură. Reinterpretează, în loc să creeze. Isus nu e al ei, dar devine: în nemărginita lui bunătate, acceptă să intre în piesa Evangheliştii, în rolul ce i se dă, restabilind legăturile dintre oiţa liberală şi turma conservatoare de care s-a rătăcit...

Suntem în deceniul şapte al erei noastre, la Antiohia, în Asia Mică. Un oraş "de prostituate şi de cămătari", cum spune cu năduf Elena, iubita lui Cherintos, profesor într-o Academie aflată pe sponci. Elevii lui, Matei, Luca, Marcu şi Ioan, sunt destul de silitori, dar comenzile s-au rărit îngrijorător: pare că "nimeni din Siria nu mai are de scris vreun imn de recunoştinţă, vreun raport financiar sau măcar un denunţ către împărat" (p. 13). Sofist şi epicureu, disputat între plăcerile trupului, ale minţii şi ale pierderii ei temporare (prin abuz de haşiş), Cherintos se numără printre personajele importante ale piesei. Un spirit îngăduitor, raţionalist cu măsură, mizând pe libertatea de credinţă şi exprimare a individului. Câtă vreme nu e constrângătoare în planul conştiinţei, ordinea romană i se pare în regulă; deşi, ca grec, altele ar fi în sufletul lui... Cherintos îşi educă elevii în acest spirit tolerant, învăţându-i să fie nişte buni meseriaşi ai speculaţiei intelectuale şi ai cuvântului scris. Dintre toţi, mai aproape îi este Ioan, mai aproape chiar decât Elena, în bună tradiţie erotică a lumii antice.

În acest peisaj apare Pavel, străinul, hotărât, pragmatic şi alunecos ca însuşi Diavolul. El doreşte "o relatare apologetică a vieţii şi morţii unui proroc evreu", în mai multe variante; şi îl interesează nu atât adevărul propriu-zis, faptic al celor petrecute, cât o anumită idee-forţă, pe care să poată fi constituită o doctrină. Pavel e ideologul perfect şi se comportă ca atare. Ştie ce vrea. Ajustează realitatea pentru a o face să intre în tiparele sale, utilizează oamenii ca pe nişte trepte în atingerea scopurilor proprii şi e conştient că evenimentul, în sine, nu contează. Esenţială e relatarea acestuia, versiunea scripturală care îl va oferi - sub un unghi deformator convenabil - posterităţii. Un al doilea personaj pregnant al acestei piese realizate cu economie de mijloace, fără risipă de vorbe, gesturi, culoare locală. Al treilea şi cel mai important este tovarăşul lui Pavel, adus în cadru ca Povestitor al trecutelor întâmplări şi garant al autenticităţii lor. S-a înţeles că e vorba despre Isus Cristos, nu cel biblic, dar cel creat şi instrumentalizat dramatic de către Alina Mungiu-Pippidi. Acest "Isus" (să-l punem între ghilimele) născut de autoare are blândeţea modelului primar, derivată însă în slăbiciune. Multe dintre intrările lui în dialog sunt precedate de câte o indicaţie relevantă: "Povestitorul s-a retras într-un colţ şi plânge", "Isus îşi ia capul în mâini şi începe să plângă", "Povestitorul ţipă", "Povestitorul vine la ea, blând", "Isus cu blândeţe". Şi întregul lui comportament este al unui om răvăşit de episoadele prin care a trecut, derutat, zăpăcit deopotrivă de proiectul divin iniţial şi de cel pe care Pavel încearcă acum să-l materializeze. "Isus" e un idealist nimerit într-o lume de funcţii şi obiective precise. De la Caiafa la Pilat din Pont şi de la Pavel, organizatorul, la Cherintos cu elevii săi, care mizează pe verosimilitate, nu pe adevăr, toţi îl vâră în retorica lor, agresându-l moral, storcându-l ca pe o rufă. E drept că la un moment dat, printr-o răsucire nu-numai-psihologică, el spune, referitor la relaţia sa cu întreprinzătorul apostol Pavel: "Nu se ştie cine pe cine foloseşte"; însă mult mai frecvente sunt situaţiile în care "Isus", manipulat, e redus la caraghioslâcul unei marionete. Nonconformismul autoarei (care ia o turnură jenantă atunci când Elena şi Fiul Domnului execută o figură erotică aproape explicită) merită apreciat pentru această inteligentă răsturnare de perspectivă. Protagonistul ce aparţine şi ordinii celeste şi celei lumeşti este îngreţoşat de minunile care i se tot cer de către muritori, ca atribute ale naturii sale şi semne ale puterii lui Dumnezeu. Îl lasă, apoi, perplex intervenţiile regizorale pe care Pavel le face, abuziv, în desfăşurătorul său existenţial şi în semantica religioasă desprinsă din el. Dacă acesta vrea credinţă cu forţa, "o iubire organizată", sabia care să uşureze munca evanghelică, personajul fondator al noii religii caută, alege şi propagă dragostea: "CHERINTOS cu răceală: Omul e singur, deosebit de ceilalţi. ISUS: Da, şi iubirea ta e aceea a unui om care ţine la singurătate. Iubirea care ne va mântui trebuie să fie altfel, trebuie să fie o iubire în care singurătăţile să se piardă, aşa cum s-a pierdut singurătatea lui Dumnezeu atunci când, din iubire, a creat omul." (p. 81). Cele două planuri, al Mântuitorului şi al apostolului convertit pe drumul Damascului, sunt continuu jucate, ca nişte oglinzi reflectate una în cealaltă. Credinţa, pe de o parte, şi organizarea ei riguroasă, formalizată, instituţională, pe de alta: în ultimă instanţă, celui ce (re)scrie istoria îi este indiferentă flama mistică originară. În finalul piesei, Pavel îi otrăveşte pe toţi, pentru a elimina martorii, şi nu are nici un scrupul în a-i înfige cuţitul în spate Dumnezeului său. Acesta n-a fost răstignit pe cruce şi n-a înviat în momentul auroral al creştinismului, dar iată că el se ridică exact înainte de căderea cortinei, cu pumnalul ieşindu-i firesc dintre umeri, şi îi face Elenei o promisiune bine cunoscută: "Astă-seară vei fi cu mine în Rai!".

Curajoasă prin premise şi ingenioasă în conflictul dramatic, Evangheliştii este o ficţiune veritabilă, care dă de gândit.