Scrisoarea unui provincial - Jucăria mortului de Constantin Acosmei

Dacă generaţia milenaristă nu l-ar fi avut pe Marius Ianuş, un ideal troublemaker publicitar, neîndoielnic că ea ar fi fost, astăzi, la fel de "cunoscută" precum Constantin Acosmei. De peste un deceniu, acest poet straniu, de un fantastic al banalităţii (cu formula lui Lucian Raicu), se lăfăie într-un underground provincial, publicându-şi acelaşi titlu tot la edituri obscure. După faimoasa editură Pan din Iaşi, după celebra Vasiliana din aceeaşi urbe, a venit rândul mai titratei Vinea să editeze Jucăria mortului a lui Constantin Acosmei, oferindu-i, cât de cât, posibilitatea unei întâlniri cu cititorii şi criticii literari. Ca prin vis, îmi amintesc de o întâlnire cu autorul, un ins cu figură de călugăr rus, la un Târg "Gaudeamus". Mi-a dat oare cartea, într-una din cele trei ediţii ale ei? Nu mi-a dat-o? Greu de răspuns. Tot ce pot să spun e că exemplarul pe care îl am acum în faţa ochilor l-am luat cu împrumut.

Placheta, în interior, are mai mult spaţii albe decât şiruri de versuri; şi se citeşte, în mod normal şi la o viteză medie de lectură, în jumătate de oră. Nu mai mult. După ce ai citit-o, însă, te freci la ochi, îţi masezi uşor tâmplele şi o iei de la început. După care o laşi deoparte. Şi o reiei a doua zi, trecând prin aceleaşi file mai mult albe decât tipărite şi mai degrabă comune decât poetice. N-aş vrea să se creadă că am făcut o fixaţie fetişistă pentru Jucăria... lui Constantin Acosmei; dar nici n-aş fi crezut că mai este posibil un continuator necrispat al lui Bacovia, tocmai în acest ultim deceniu al turbulenţelor şi revoluţiilor literare.

În fapt revoluţia lirică, şi în cazul marelui model, şi în cel al bibliografului bărbos de la Iaşi, există. Ea nu contestă nimic la suprafaţă şi nu distruge, cu o retorică a penalizării, formulele consacrate. În schimb, dislocă noţiunea de poezie, luându-i acesteia centrul de greutate şi risipindu-l, pulverizându-l pe toată întinderea textului. Imaginile cardinale şi seriile tematice, simbolurile, tropii, rima, ritmul dispar din pagină ca şi cum şi-ar fi dovedit tot mai mult inutilitatea. Constantin Acosmei se dispensează de ele treptat, evoluând dinspre nişte "margini" mai convenţionale (o ramă a tabloului) către un centru al lirismului prim. Două sonete deschid şi închid Jucăria mortului, arătând dexteritatea formală a poetului. Primul şi ultimul ciclu, Male dicat şi Ce s-a întâmplat, conţin bucăţi vizibil mai lucrate, elaborate, răsucite pe un fir demonstrativ, încheiate ori punctate de un clu. Jocuri de cuvinte, ironii, ba chiar o explicitare aproape supărătoare în două texte ce îndeplinesc funcţia de arte poetice: "(nu sunt curios să trăiesc/ nici să mor/ - nu cereţi argumente/ nici înveşmântarea ideii/ în materie sensibilă -// şi încă vă mai spun:/ «ruşinea este singura sursă/ de energie/ ce îmi alimentează viaţa»/ viaţa mea - cât hăul./ mi-e lene să mă sinucid// dar ce rost mai are/ să vă şantajez/ cu sinceritatea mea// decât să ridic două degete/ ca să răspund corect/ la întrebările profunde/ ale existenţei/ mai bine - două degete/ să mi le bag pe gât)" (Palinodie); "(ce este nimic ce faci nimic/ ce cauţi nimic ce vrei nimic// ce ai nimic ce te doare nimic/ ce simţi nimic ce spui nimic)" (Ce s-a întâmplat). În alte instantanee, poetul mizează pe câte o imagine, aşa zicând, vectorială, intenţională, vrând să fie ironic, arătând că îşi calculează efectul. Rezultatul este fie un haiku cu schepsis, în genul glumiţelor lirice gustate de "optzecişti", fie un jet graţios de mică arteziană: "(la începutul nopţii crâşma se ridică/ în aer propulsată de ventilatoare// acum simt cum se naşte între noi/ armonia unui grup sanitar" (Apoteoză); "(în fiecare noapte beau/ un pahar de ceai negru/ mă aşez pe pat/ cu faţa în jos/ îmi ascult zvâcnirile inimii/ şi îmi închipui că/ sunt îndrăgostit)" (Prima iubire). În sfârşit, în ultimul cerc din proximitatea centrului vedem poeme remarcabile, anunţând secvenţele apoeticului copleşitor, dar care păstrează într-un fel sau altul legături cu versul pre-meditat. Registrul naturalist este neechivoc, strofa nu devine încă o pastă verbală omogenă, ci rămâne o ţesătură atent realizată, cu contraste aranjate, cu imagini bine aduse din condei: "(închid ochii deschid gura/ nişte scursori sunt zilele/ străzile tremură cu burta la stele/ maţele cântă duios -/ închid ochii deschid gura/ în locul lacrimilor/ din orbite/ se scurg bucăţi de scuipat)" (Pentru nimic în lume); "(ambulanţele intonează/ copleşitoare marşuri de triumf/ din cartierele mărginaşe/ se aud slab exploziile demografice/ însoţite de rafale prelungi de aplauze/ fiecare clipă trebuie dezamorsată/ ultimele noastre nopţi/ au fost luminate feeric/ de petele galbene de urină/ de pe cearşafuri)" (Scrisoarea unui provincial).

De la asemenea versuri, structurate şi insolitate în maniera avangardiştilor (nici poemele de tinereţe ale lui Geo Dumitrescu nu sunt prea departe), Constantin Acosmei trece, odată cu ciclurile Sic cogito, Texte poetice şi Relatări, în zona de vârf a liricii sale - şi a unei întregi generaţii de poeţi milenarişti, cărora autorul de la Iaşi le este precursor. Aceeaşi banalizare a răului şi fosforescenţă a urâtului, aceeaşi suferinţă, exprimată însă diferit: în tirade social-protestatare ori prin viziuni sumbre, post-expresioniste, la poeţii generaţiei 2000, respectiv, într-un lirism autosuficient, apatic ori nevrotic, la Constantin Acosmei. Dacă mortul este chiar personajul în care poetul se travesteşte şi se recunoaşte, atunci jucăria mortului e poezia pe care o scrie, descentrată, abulică, înclinată nicidecum spre temele majore, ci spre gesturile primare, cele mai la îndemână, ale eului regresiv: "(am stat pe recamier şi/ mi-am pus mintea la contribuţie/ acum intră în zbor/ pe fereastra deschisă/ gunoaiele aruncate de la etaj/ mă aplec în genunchi şi/ îmi aşez faţa în găleata cu/ apă - ca să bolborosesc)" (Sic cogito); "(mi-am închis fălcile cu mâna/ şi mi-am vârât pe rând vârful limbii/ în toate spărturile din măsele// atunci ai întins mâna şi ai început/ să îmi încâlceşti părul - apoi/ totul în jur s-a acoperit de mătreaţă)" (Ars amandi). De observat, aici, ultimele reminiscenţe ale poeticului. Autorul caută - încă - un final de climax şi scontează pe efectul de contrast între sintagma latinească ridicată în titlu (sonoră, elegantă, sclifosită) şi mizeria tristă de la subsol. În schimb, în secţiunea de Texte poetice, numai această formulă liminară mai prezintă un coeficient de (veche, convenţională) ironie. Deja suntem înconjuraţi şi îmbibaţi de spuma cenuşie a poeziei lui Constantin Acosmei, o poezie cu atât mai puternică şi mai originală cu cât ea a renunţat la orice retorică şi simbolistică. Versurile, aparent plate, inerte, puse pe hârtie între paranteze şi parcă în treacăt, sunt absolut uimitoare. Realitatea e fărâmiţată şi tocată de o privire obosită, care proiectează asupra exteriorului obscuritatea şi petele unei vieţi scurse într-o cameră sumar mobilată: "(azi când mergeam pe stradă/ nişte copii se băteau cu pietre// în staţia de tramvai am/ văzut o femeie care/ avea un scuipat pe spate// acum stau lungit pe saltea/ şi îmi scot cu degetul/ scamele adunate în buric)" (Azi când mergeam pe stradă...); "de două zile nu am mai stins becul -/ stau cu mâinile la spate şi mă gâdil în/ palmă cu unghiile moi. când îmi clănţănesc/ dinţii îmi sug la sânge măselele rupte)" (De două zile nu am mai stins becul...).

Parcurgând cu atenţie secvenţele anodine, banale, ordinare ale unei existenţe contemplate la lumina chioară a becului sau, afară, printre "cârduri de oameni străini", descoperim, când şi când, foşnetul prezenţei demonice. "Mă trec fiorii", "mă clatin de silă", "când nu mai pot de frică", notează tot aşa, en passant, Constantin Acosmei, creând o senzaţie aproape fizică a Răului tatonant. Mai târziu, ochii aprinşi ai diavolului vor scăpăra în întunericul compact, tulburat de o tuse convulsivă: "(întind mâna iau de pe calorifer o/ baterie veche de lanternă pun limba/ pe lame şi mă gâdilă curentul slab// prind între degete o şuviţă murdară/ din părul încâlcit o pârlesc cu ţigara/ la rădăcină şi apoi o arunc sub pat// când tuşesc zvârcolindu-mă o pereche de/ ochi aprinşi răsar o clipă din întuneric)" (Tratament). Răul este deja instalat, în secţiunea Relatări, şi efortul autorului este să se dispenseze de orice grilă (morală, socială, familială) ce ar fi putut impune un criteriu de selecţie şi o strategie de ajustare. Relatarea e perfect neutrală, cu detalii josnice sau oribile captate într-o dispoziţie egală, fără cel mai mărunt indiciu de morală implicată. Un ultim citat din acest poet care a ajuns, pe cont propriu, la modelul bacovian de excepţională intensitate apoetică. Mi-e destul de greu să aleg între Relatarea unui bărbat de la pagina 94 şi Relatarea unui bătrân de la pagina 109, dar fie: "Într-o seară mergeam repede pe trotuar, urmărindu-mi chipul bosumflat în vitrinele împodobite cu ciorapi şi chiloţi. Când am dat colţul în viteză, m-a zdruncinat o izbitură puternică. În faţa mea zăcea o femeie trântită pe asfalt cu faţa în sus. Buzele ei murmurau o lungă înjurătură. Priveam cum i se zvârcoleşte piciorul drept - o bucată de ghips se sfărâmase şi dezvelea un petic de gleznă galbenă, obrintită. I-am cules cârjele de pe jos şi am ajutat-o să se ridice în picioare. În timp ce palmele mele îi ştergeau coapsele de moloz, am simţit în buzunarul de la rochie câţiva biscuiţi obişnuiţi - şi atunci mi s-au încleştat fălcile de poftă." (Relatarea unui bărbat).

N-aş vrea să sune a cobe, dar acest poet formidabil ieşit din subterana socială şi existenţială îmi pare a fi autorul unei singure cărţi. Cu toate cele trei ediţii de până acum din Jucăria mortului şi cu volumele ce vor urma.