Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost foarte simple și la obiect: "Scrieți un text erotic".
Nivelul următor
Andrei Diaconescu
Andrei Diaconescu
Ploaia, ușor nehotărâtă, începuse. Câteva picături mari loveau asfaltul prăfuit creând mici cratere în care înotau furnici muncitoare. Apoi, brusc, cu violență, o perdea fină, aproape invizibilă, coborî peste străzile orașului. Înăuntru, căldura din Capșa aburise geamurile înalte, oferind intimitate clienților. Dincolo de ele, lumea, un mușuroi dezordonat, se grăbea ascunsă sub umbrele. Atunci a intrat ea boscorodind ceva despre vreme și predicții astrale. Își scutura energic părul negru lung și creț, ca un cocker plouat, rămânând ciufulită toată.
Purta o rochie lungă, tip cămașă, cu mâneci lungi suflecate până la cot. Rochia era dintr-un material satinat, cu dungi verticale în nuanțe de verde și albastru închis. Era încheiată în talie cu un cordon din același material. Pe sub rochie se vedeau ciorapii fini, de culoare închisă, cu un model floral vizibil pe coapsa dreaptă care despica rochia. În picioare, botine negre, cu vârful ascuțit.
Privirile ni s-au întâlnit pentru o clipă, suficient de mult cât să mă înroșesc adolescentin. A dat roată cu privirea prin cafenea pufnind sarcastic văzând că singurul loc liber era la masa mea. Fără să mai aștepte invitația mea întârziată, s-a așezat pe locul liber uitându-se iscoditor la mine cu ochii mari, căprui, cu un amestec ciudat de calm și curiozitate. Își ciufuli iar părul încercând să-l usuce, stropind ușor masa și meniul plastifiat Sponsored by Meta.
Imediat, apăru chelnerul, un puști energic cu coșuri, având un zâmbet larg. Ea m-a măsurat ușor cu privirea, apoi a comandat două pahare de fernet. Ploaia se întețise, lovind geamurile obsedant, ca o mantră repetată la nesfârșit.
- Și... cum e viața? a întrebat, pironindu-mă cu privirea.
- Normală, cred, am îngăimat. Cu suișuri și coborâșuri. A ta?
A ridicat din umeri, privirea parcă-i căuta ceva, apoi zâmbi dezgropând niște gropițe care precis au făcut multe victime.
- Liniștită, până acum, a rostit ușor provocator.
Mâna ei lungă era pe masă, lângă pahar. Am rezistat impulsului de a o atinge, de a verifica dacă pielea îi era la fel de catifelată precum părea, dacă ea însăși era o iluzie.
- Am crezut... începu ea, dar se opri, parcă ușor timidă.
- Ce?
A ezitat. Privirea i-a fugit spre fereastra pe care șiroia apa desenând hărți efemere. Un oftat ușor i-a fugit de pe buze.
- Am crezut că... poate ploaia asta aduce ceva nou, știi? Ca în filmele vechi, alb-negru, mute, unde sub ploaie au loc marile iubiri.
- Uneori, realitatea e mai puțin... poetică, am spus eu, bleg.
A sorbit din pahar și un zâmbet enigmatic i-a luminat fața.
- Depinde de cine scrie scenariul, nu crezi? a replicat ea. Ochii ei, pentru o fracțiune de secundă, au părut să scaneze ceva nevăzut în aer.
În loc să răspund, am luat o gură zdravănă din pahar. Gustul amărui parcă mi-a activat un impuls direct în creier, provocând o amețeală bruscă și o ușoară defazare a simțurilor. Când am pus paharul gol pe masă, acesta a părut, pentru o fracțiune de secundă ireală, să treacă ușor prin suprafața de lemn, ca o hologramă instabilă, înainte de a se așeza cu un clinchet metalic, prea clar, prea aproape de urechea mea.
Sunetul ploii de pe geamuri s-a poticnit brusc, repetând sacadat ultima rafală ca un disc zgâriat, apoi s-a dizolvat într-un bâzâit static, un țiuit fin ce părea să vibreze undeva în spatele ochilor mei. Am clipit des. Conturul ei, înainte atât de precis, a prins o aură fină, irizată, pixelată pe margini, iar zâmbetul enigmatic i s-a blocat pentru o secundă pe chip, ca o imagine de ecran înghețată. Dungile verzi și albastre de pe rochia ei au pâlpâit, scurtcircuitate.
Căldura familiară și intimă a cafenelei s-a topit brusc, ca și cum cineva ar fi schimbat un termostat invizibil, înlocuită de răcoarea impersonală a unui aer condiționat. Mirosul de cafea proaspătă și ozon de ploaie a pălit, lăsând în urmă un parfum discret, chimic aproape, de curățenie de hotel. Pereții localului, cu lambriurile lor vechi, au început să se unduiască, apoi s-au dizolvat într-o cascadă de artefacte digitale colorate - pătrățele verzi, linii albastre, zgomot alb vizual - ca o perdea de semnal TV pierdut. Am închis ochii instinctiv în fața haosului senzorial, simțind cum podeaua dispare de sub mine pentru o clipă.
Când i-am deschis, amețeala trecuse. Stăteam în picioare, pe o mochetă groasă, într-o cameră de hotel, evidentă, deși necunoscută. În fața mea era un birou elegant din lemn masiv. Deasupra lui, o oglindă mare, impecabilă, reflecta patul dublu generos din spatele meu, cu așternuturi albe, apretate. Liniștea era aproape completă, întreruptă doar de bâzâitul slab al aerului condiționat. Cu coada ochiului am văzut-o cum iese din baie având părul aranjat acum.
Ușor, lent, apropiindu-se de mine, a desfăcut cordonul rochiei lăsându-l să alunge greu pe covor. Apoi rochia, nasture cu nasture a dezvelit pieptul intimidant încleștat în dantelă fină semitransparentă, ca pe urmă, preț de o eternitate, să cadă cu totul la picioare.
S-a apropiat lipindu-se de mine, urcând un picior pe birou. Am cuprins-o în brațe, cu degetul mare de la mâna dreaptă am ridicat breteaua de la sutien, eliberând prizonierii cu un simplu gest, exersat. Mâinile ei mi-au tras ferm cureaua de pe pantaloni așezând-o pe umeri. Am ridicat-o brusc, picioarele ei încolăcindu-se în jurul taliei mele și am dus-o spre pat, întinzând-o cu mine deasupra. Cu dinții am prins marginile Triumphului alb, trăgându-l cu ochii închiși spre coapse. Un clinchet de monedă virtuală, ca de la păcănele, îmi răsună în urechi și un mesaj cu litere albe pe fond negru îmi apăru clipind în față: "Următorul nivel poate fi accesat doar de către abonații Premium. Pentru mai multe detalii vă rugăm să accesați următorul link".
Am oftat. Normal. Întotdeauna e un paywall undeva.