Ce dacă e ultima lună de toamnă, doamnă. Că e lună nouă sau lună plină (de lumină), nu mai contează. Stai trează la priveghiul frunzelor moarte, când vinul în butoaie se-așază. Ia cu tine o carte. În ea să ții o floare presată, ce ți-a fost dată în vară. Iată, afară e clănțănire de dinți, păsările au plecat și ele cuminți. Puneți cipicii în picioare să nu răcești (știi cât de sensibilă ești) și ia-ți o pătură groasă. Aduc și eu niște hârtie de scris și până în martie (Doamne, ce vis) o să iernăm împreună în casă.
Răzvan Drăgoi
Hai, gustă lumina. Galbenă. E umedă. Cu iz de mușchi vegetal și pământ reavăn. Ai grijă la tăceri. Știu să muște. Ascultă cu atenție și le vei auzi foșnetul. Sunetul tăcerii nu-i niciodată mut, dacă știi să asculți fără să-ți faci chip cioplit din limitele minții tale. Ridică privirea. Lasă ploaia să-ți bântuie ochii. Amintește-ți. Nu-i apă. Știi ce e, dar ți-e frică. Sunt stele. Și tu știi asta. Noi doi. Suflete galbene în cădere. Poate spre un cer mai blând. Vântul, sculptor în pâclă. Noiembrie.
Aurelian Țolescu
Noiembrie picură amintiri în geamul aburit și bărbatul însingurat privește spre orizontul ce dispare în ceață. Are sufletul ars de o dorință tăcută, o femeie ce n-a fost niciodată a lui dar cu care trăiește în vis. Frunzele cad, timpul curge leneș, iar iubirea aceea de departe îl cheamă, ca o lumină palidă ce nu se stinge, ci doar promite o altă toamnă. În fiecare seară, aude pași imaginari coborând spre inima lui, acolo unde dorul are gust de frig și speranță, cu parfum de vise pentru veșnicie.
