În fiecare întâi noiembrie Pierre urca dealul până la vechiul observator și aprindea un felinar în fereastră. Pentru Caro, spunea. Promiseseră, de copii, că vor aprinde lumini unul pentru altul, până la ultima lor toamnă. De douăzeci de ani aștepta o lumină în casa de peste vale unde ea locuise. În acea seară a văzut lumina. A zâmbit larg. Și-a coborât fruntea pe genunchi, obosit, și n-a văzut cum, în zori, vecinii ridicau o cruce la fereastra Carolinei. Iar vântul răscolea frunzele ca pe niște gânduri uitate.
Alexandra Buhudini
Așé-mi vine să iau o balalaikă și să cânt la ea cu niște gheare de pui, să se audă în zări un cântec împănat, care spune povești despre cât am iubit, cât am strâns în brață și cât am suferit cu sonorul la maximum, pe MTV, în camera în care mileul de la bunica semăna cu primul meu sutien. Așa îmi vine să-mi tai cu drujba degetele cu care am scris citirea la apometre pe spatele facturii de la gunoi. Așa ce îmi vine să-ți pun coarne cu prietena mea, într-o seară de doi noiembrie, să fii singurul cerb lopătar din bloc.
Johanna Scîntee
De la fereastra mea se vede un castan. De 14 ani măsor timpul după el. Când am venit aici era primăvară și tocmai înflorise. Îi zăream doar vârful coroanei prin geamul îngust, poziționat cam la 1,8 m de podea. A crescut în toți acești ani așa cum mi-a scăzut mie timpul. Mi-a umplut fereastra de nu mai vedeam cerul vara. L-am văzut bătut de vânt, plouat, înghețat, nins, ars de soare, înfrunzit sau gol. Peste 28 de zile îi voi vedea trunchiul pentru prima dată. Noiembrie e ultima lună ce-o petrec în celula mea.
