Noiembrie, a notat din greșeală secretara în certificatul de naștere: luna în locul numelui. Și așa i-a rămas. La școală, toți râdeau: nu mai văzuseră băiat cu un astfel de nume și îl alintau Noiemi. Mai târziu, la muncă, a cunoscut o fată, Noemi și ea. Și unde-s doi, mai încape o minune: Noemi junior. Nu le mai păsa de gura lumii - erau mereu veseli și luminoși ca o zi frumoasă de toamnă târzie, cu frunze roșii în păr și ochii candele aprinse pentru oamenii lor dragi, deveniți între timp umbre.
Mona Zelenco
Niciodată toamna nu fu mai frumoasă, spunea poetul. Așa e, cel puțin la noi, în vest. Soarele și-a ajustat lumenii, și-a reglat termostatul pe la 17, ne afundăm în covoare ruginii rulate în jocul adierii, păsările își cântă drumul spre țări neștiute, fructele ne îmbie rumene din galantare, mustul alunecă numai bine, alături de nuci sparte cu talpa pe asfalt. Natura ne oferă tablete de endorfine, înainte de negura înghețată a măsurilor de austeritate, a facturilor fără număr și limite, înaintea iernii sufletelor noastre.
Ana Maria Dobre-Nir
În blocul cenușiu, doi vecini împărțeau aceeași zi de naștere și același cer de toamnă. El, fost fizician, urmărea pe ecran traiectoria cometei 3I/ATLAS, prea departe pentru a fi văzută, dar suficient de reală ca să-i amintească că lumina ei pornește cu ani în urmă și abia acum ajunge la noi. Ea, fosta profesoară de filosofie, se gândea la cometă ca la o despărțire care revine. S-au întâlnit în lift. El i-a spus: E la 270 milioane de kilometri, dar tot ne atinge. Ea a zâmbit. Așa e timpul, întotdeauna găsește o cale.
