Îi plăceau lunile de toamnă. Erau bogat colorate și înmiresmate ca turta dulce, cu roșu, cu arămiu, cu galben, cu verde pal și miroseau a scorțișoară, a cuișoare, a must, a miere de salcâm. Aveau miezul moale și învelișul crocant. Ultima era mereu pudrată cu brumă precum cornulețele cu nucă. Cele de iarnă nu-i plăceau deloc, făcea roșu-n gât de la ele. Vârcolacul se ridică pe vârfuri, apucă luna, o înghiți nemestecată, apoi își linse buzele albe de brumă și alergă spre tenebre. Cerul rămase gol.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
În Nybruma toamna era veșnică. Timpul se blocase, cerul mirosea a fum, oamenii tăceau de frica unui vechi blestem. Într-o noapte cu vânt s-a născut o pruncă cu ochi verzi și pielea în tonul frunzelor putrede. Se spune că oglinda veche din cameră a clipit înaintea ei. Va rupe ocara, credeau toți. Numai tu poți să o faci, i-a șoptit oglinda la 15 ani, dar orice urgie dezlegată cere un trup în loc. Și copila a pășit prin sticlă. Ultima frunză s-a înnegrit și a căzut. Doar miraza respira ca o inimă prinsă între două lumi.
Cristian Nedelcu
Timpul trecuse lin, precum turmele de mioare de la poale spre vârf și îndărăt. Ghioaga îi devenise din ce în ce mai grea, spinarea din ce în ce mai gârbovită, iar lupii parcă se auzeau din ce în ce mai aproape în gândurile-i din ce în ce mai tulburi. Într-o noapte rece de brumar, Moș Coza își încinse brâul, își luă ghioaga, fluierul și toporișca și se pierdu în pâcla groasă, urcând pe munte către stelele acoperite de nori grei. Un lup singuratic fu auzit urlându-și cântecul însângerat al foamei.
