Cutia era acolo de ani buni, în sertarul de lângă pat, între chitanțe vechi și o brichetă care nu mai merge. Nici nu mai știa când o cumpărase. Îi plăcea să o atingă uneori, să audă foșnetul fin al ambalajelor și să simtă conturul moale al lucrurilor dinăuntru. Femeia lângă care dormea de mult timp, nu întrebase niciodată despre ea. Poate nu observase. Sau poate că da, dar tăcerea fusese un fel de acord între ei. Uneori se gândea că viața e ca acea cutie: mereu acolo, intactă, așteptând un moment care nu mai vine.
Andra Toropoc
Sunt preferata șefului, îl scot din necaz adesea că am mereu în poșetă ace și ață de cusut. La fiecare nasture sau tighel rup firul cu dinții și-i simt pe buze aburul cald al trupului. Tremur, el zâmbește, dar azi este nervos: nu pot să cred, niciun instalator în toată clădirea și-n baia mea robinetul ăla a înnebunit și nimeni n-are măcar o cheie franceză. Suspin cu ochii umezi și-mi înfig acul în deget, la naiba, ce proastă sunt. Dau fuga la magazin și devin inseparabilă și de-o trusă cu scule.
Emanuel Pope
Sunt atâtea încât ar trebui să fiu îngropată ca un faraon. Începând cu cele primite de la mama, extrem de roșii, așa le văd eu în ciuda tulburării. Dar și cele primite de la fostul soț, unele chiar atunci în ziua nunții și apoi la ani buni după divorț și cu atâta supărare și atunci. Apoi unde s-au dus altele. Toate ambalate ca niște cadouri de lux și pac mi le-au trântit toți în brațe. Ca să nu mai spun de cele primite de la copii și prieteni. Nu ar fi păcat de ele. Atâtea reproșuri. Cum să mă despart de ele.
