În mijlocul străzii un camion de 20 tone înconjurat de o droaie de gură cască. În remorcă un munte de bucăți de mobilă, scaune rupte, televizoare defecte, pantofi stâlciți, haine vechi, jucării stricate, cărți, cutii de carton, perdele găurite, sertare sparte, sticle goale. Unul dintre gură cască, văzându-mi mirarea, zice, camion funerar. În mijlocul grămezii ăleia e mortul. Unul care în viața lui n-a putut sau n-a știut să se despartă de lucruri. Să renunțe. Așa că acum îl duc cu toate ale lui la groapa de gunoi.
Gabriel Rusu
De câțiva ani mă dezamăgește continuu. Îmi scoate peri albi. O văd înjosită de unele care nu i se ridică nici la degetul mic. Nu-mi mai place cum se îmbracă, deși știu, sunt snob acum. Adevărul e că o iubesc ca un nebun. Încă din copilărie am venerat-o. Era capabilă de orice pe atunci. Am plâns amândoi ca niște copii, din vina lui Rudonja, apoi am urlat furios către cer. Doamne, tu nu-l vezi pe Urs Maier? De ce îngădui așa ceva? Singura mea dorință este să o văd încă o dată acolo unde îi e locul. La Cupa Mondială.
Andrei Moraru
Îmi amintesc cum, băiat fiind, mă jucam cu păpușile. Nu înțelegeam de ce ceilalți râdeau de mine, pentru mine era ceva firesc, aproape magic. Le îmbrăcam, le pieptănam, le vorbeam ca unor prietene adevărate. În lumea mea , ele erau confidentele mele, ființe care nu judecau. Îmi plăcea gingășia lor, culorile vii ale rochiilor, zâmbetele desenate care nu dispăreau niciodată, indiferent cât de urâtă era ziua. De atunci, am început să caut acea lumină tăcută în oameni, acea căldură care nu se vede, dar se simte.
