am descoperit că nu sunt înțelept dar nici nebun, doar un tip care-și caută ochelarii deja puși pe cap. Nici erou dar nici învins, ci un acrobat pe o sârmă imaginară întinsă între ce-am visat și ce-am făcut. Așa că m-am oprit un pic, convins că viața nu e decât un spectacol prost regizat în care eu intru mereu pe scenă prea devreme. Îmi repet replicile, dar uit finalul. Și când cred că am înțeles tot, universul strigă Tăiați și-mi schimbă rolul. Twistul? Nici măcar nu eram în filmul meu. Ce ironie. Pe bune.
Iulia Stavre
Cu pași mărunți înaintam pe zăpada înghețată, de mână cu bunica. Mică, fragilă, cu oase de porțelan, o țineam de mână de frică să nu cadă sau să nu i se facă rău, de la atâtea emoții. Dezorientată, confuză, îndurerată, mă privește blând, cu mine ce se va întâmpla, zice și o rază de soare îi luminează irisul, mă izbește abia acum asemănarea, credeam că culoarea ochilor mei e de la tata, mi-e dor de el, poate ei mai mult decât mie. Mă întreb în ce se măsoară dorul, nu cred că în lacrimi, ea nu mai are.
Vero Anttheia Teodoru
M-am apucat de a doua facultate. Pășesc smerită pe holuri, caut A2, biblioteca, amfiteatrul. Mă simt ca un copil ce descoperă o măreție de care se vrea absorbit. Când am aflat de cei câțiva colegi mai mari ca mine am prins aripi. Ceilalți niște copii. După primul semestru în oglindă apărea un chip întinerit cu zeci de ani. În sesiune nu vedeam nimic în afară de materiile examenelor, învățam mai abitir decât toți să nu mă fac de râs. Am absolvit cu succes, dar un gând nu-mi dă pace. E musai să reîncep cura.
