E dificil să practici recunoștința deși psihoterapeuții și duhovnicii o recomandă frecvent. Unele chestii pe care le trăiești ți se par normale, dar dacă îți privești viața în perspectivă realizezi că cele ce ți se întâmplă sunt de fapt minuni.
Mi-e greu să scriu că nu-mi mai amintesc nimic din primele cinci luni ale anului, le simt ca pe un mare blank, o pregătire pentru ce urma să vină, un an intens înghesuit într-o jumătate din timpul unui an obișnuit.
În decembrie anul trecut, împreună cu fiul meu, am organizat totul: buget, program, rezervări de cazare, traseu pe zile, rezervări de avioane și alte mijloace de transport. Nu-mi venea să cred că ajunsesem atât de aproape, am plutit efectiv cinci luni de zile, când mă gândeam ce urma să trăiesc.
Acum vreo douăzeci de ani, când citeam Coelho, am aflat pentru prima dată despre El Camino, mă gândeam cum ar fi să ajung și eu să merg măcar o bucată de drum, știam că nu aș reuși un traseu atât de lung (de la Lisabona sunt 750 km, Camino Francez are 850 km și este și prin munții Pirinei) fiindcă nu am avut niciodată o condiție fizică extraordinară, dar totuși mi s-a părut așa de fascinantă ideea acestui pelerinaj, încât nu am uitat nicio clipă de ea.
Poate și pentru că atunci când am încheiat o asigurare de viață pentru cincisprezece ani, când să semnez documentele, consultanta mi-a spus: gândește-te că strângi banii pentru un vis. Tocmai terminasem Jurnalul unui mag. Am rămas pe gânduri, poate am manifestat și abia apoi am semnat contractul. În 2024 asigurarea a ajuns la scadență și m-am trezit cu banii în cont.
Nu mi-am uitat promisiunea, l-am cooptat pe fiul meu, a fost o alegere inspirată, am început să caut grupuri pe facebook, informații, trasee, am decis numărul de kilometri, perioada din an, am ales punctul de pornire, Baiona, și drumul pe care urma să ajungem la Santiago de Compostela. Pe parcursul celor 128 km parcurși pe jos, cu rucsacele în spate, ne-am oprit în localități pitorești din Galicia, Baiona-Vigo-Redondela-Pontevedra-Caldas de Reis-Padron-Santiago de Compostela, iar drumul în sine a fost un vis împlinit.
Am scris un jurnal de Camino, nu voi relua pe zile cum a decurs vacanța dar a fost o reușită, în ciuda încercărilor prin care am trecut. Fiecare zi s-a desfășurat lent, ușor, frumos, relaxant, am simțit și m-am bucurat de fiecare clipă, am încercat să fiu prezentă în fiecare moment. Departe de agitația zilelor cu care eram obișnuiți fiecare, mergeam aproximativ 20-25 km, la început pe malul Atlanticului, prin orașe și stațiuni de coastă, prin păduri, pe lângă ape, pe la marginea orașelor, satelor, pe poteci la marginea câmpurilor, a viilor, opream să ne relaxăm lângă un izvor sau la umbra unui copac, să bem o cafea într-un mic restaurant uitat de lume, deschis la parterul casei, pentru care plăteai cât doreai fiindcă proprietarii, localnicii, toți oamenii pe care îi întâlneam ne încurajau și rosteau senin, Buen Camino.
În jurul nostru erau pelerini de toate vârstele, de la adolescenți însoțiți de părinți, la copii, nepoți și bunici de toate vârstele, bătrâni, prieteni, prietene, oameni obișnuiți, oameni greu încercați, oameni bolnavi, oameni care se recompuneau după o pierdere, oameni care făceau drumul în fiecare an, oameni care făceau anual o mică bucată din drum, oameni care mergeau în memoria cuiva drag, am descoperit cu uimire diversitatea motivelor pentru care erau aici oamenii pe care îi întâlneam. Mi-a plăcut povestea pietrelor așezate la răscruci, în fața troițelor sau a stâlpilor cu însemnele drumului: scoica și raza de soare. La început, când le-am văzut așezate ordonat, una deasupra alteia, în fața troițelor în care stăteau atârnate bilețele în memoria oamenilor dragi, m-am gândit că așezi o piatră și te gândești la ei, apoi am învățat că piatra simbolizează greutatea pe care o porți în suflet, grijile și frământările pe care le lași acolo, o dată cu ea, te debarasezi de ele, te purifici și te eliberezi.
Mulți dintre pelerini erau singuri, se spune că drumul acesta îl faci ca să te regăsești, să te înțelegi, să te accepți, să îți răspunzi la întrebări. Au fost niște zile normale și frumoase, n-am simțit energii sau revelații miraculoase. Copleșită de peisaj, de context, nu am reușit să scriu decât câteva texte scurte și slabe, cât să nu absentez de pe grupul de ficțiuni, în schimb am trăit foarte atentă fiecare moment și m-am bucurat ca un copil de tot ce am văzut și întâlnit în cale. A fost o săptămână senzațională și recunosc, o experiență pe care aș mai repeta-o măcar o dată în viață, de data aceasta pe un parcurs mai lung, poate măcar de la Porto, orașul de care m-am îndrăgostit la prima vedere.
Am revenit acasă în plină vară, la jumătatea anului, cu un vis împlinit și multe obiective de atins în continuare, drept pentru care am intrat într-un vertij de chestii urgente, presante, necesare de finalizat la serviciu dar și acasă. Un weekend la mare cu băiatul nostru venit în țară, în vacanță ne-a făcut să descoperim o plajă liniștită, curată și relaxantă la marea noastră, un punct gastronomic local la Vama Veche, am petrecut câteva zile de calitate și am organizat împreună evenimentul verii, în curtea casei noastre, majoratul Sandrei, am făcut-o fericită, cu prieteni, bucurie și dorințe împlinite.
În septembrie, m-am trezit cu doi copii majori după 30 de ani de căsătorie, și am sărbătorit această aniversare pe o insulă frumoasă, caldă, cu peisaje amețitoare. Noiembrie, cea mai frumoasă lună din an, m-a găsit alături de familia mea și două fete dragi, am primit cel mai frumos cadou într-un oraș bijuterie - tablou de toamnă pictat pe apă.
Am avut parte și de o revedere după 33 de ani cu o prietenă din facultate, o întâlnire de suflet, caldă și frumoasă.
Printre aceste aniversări și evenimente îmi amintesc desigur de o magnolie roz pudră, superbă, plină de flori, plantată în grădină la început de aprilie. O ninsoare ciudată și neașteptată a înghețat-o, i-a uscat florile și frunzele, am îngrijit-o în tot acest timp și aștept cu înfrigurare o nouă primăvară cu speranța că va renaște.
Am văzut Dunărea în cele patru anotimpuri, Coloana Infinitului, Poarta Sărutului și Masa Tăcerii pe care nu mă satur să le admir, am vizitat muzee, biblioteci, orașe noi, am citit cărți, am scris, am participat la cursuri de scriere creativă, mi s-au publicat texte pe LiterNet dar și într-o revistă locală, am scris chiar un poem în memoria unui om drag, mentorul și vecinul meu, am luat două premii la festivalul de arte, am admirat și mi-am îngrijit florile, m-am bucurat mai mult de vară și de timp, am făcut zumba (mă descurc mai bine la coregrafii), muzica latino îmi dă o stare de bine după zilele epuizante de la lucru, am petrecut timp cu familia mea, cu mama.
Mă bucur că am învățat să spun nu atunci când nu mai pot, am învățat să mă aleg pe mine, am învățat să separ binele de rău, să fac alegeri fără să fiu influențată, să iert ușor și să merg liniștită mai departe. Exersez să tac și să nu răspund provocărilor, exersez calmul în fața greutăților, adaptabilitatea în fața schimbărilor, mai am o grămadă de planuri, de idei, mi-am strâns textele într-un manuscris, nu știu pe unde să-l mai trimit, am primit doar refuzuri, nu dezarmez, pentru că știu, sunt o optimistă incurabilă, caut și văd doar binele și frumosul din viața mea, cu greu scriu despre traumă și violență, există rău, durere, dar să nu uităm că este și atât de mult frumos în jurul nostru. L-am intrebat pe chat GPT, mi-a făcut niște planuri de publicare, poate voi ține cont de ele, fratele meu mi-a propus să mă ajute să-l public pe Amazon, ar fi o variantă, sunt dezorientată dar știu că până la urmă voi găsi drumul meu, drumul cel bun.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)