Memorie radioactivă

Cred că a doua zi pe 27 era duminică
în acel april din 1986
o plimbam fericit în căruciorul ei minuscul
(primit de la prieteni ai căror copii demult alergau
ca iepurii)... treceam prin fața Muzeului orașului București
copacii elaborau deja frunze adolescentine iar frigul din aer
părea prietenos când m-a oprit o mamă zgâlțâindu-mă
cu putere: "duceți repede-n casă copilul - n-ați auzit
de explozie?"

Probabil norul pornit de la Cernobîl trecuse
din ajun peste noi și prin noi sau o parte din el
cu nevăzute cuțite iar oamenii se îngrămădeau
pe la farmacii unde stocurile de iod
repede s-au epuizat
fiindcă nimeni pe-atunci prin ținuturile noastre
aici la marginea lumii nimic nu ne explica;

de la radiourile străine veneau primele amănunte
era panică mare prin Occident și stupoare
și urlete de neputință și proteste și indignare
iar pe ogoarele Siciliei începeau să fie distruse
noile recolte de spanac și de alte legume
iradiate (dar din URSS zero știre) și oamenii politici
cu importanță incontestabilă se bâlbâiau
iar meteorologii vânturau hărți de curenți stratosferici
ferindu-se să provoace panică (prea târziu!) perfect
ignoranți ca mai toată lumea.

Noi pe aici mai aproape de cuptoarele blestemate
începuserăm să ne umplem probabil de cesiu 137
si de stronțiu 90 sau de plutoniu 239 cu izotopii lui
(unii din ei se înjumătățesc doar după 24.000 de ani
deci și oasele noastre subterane-i vor moșteni
în eternitate!)... nu mai vorbesc de telur 132
și de zirconiu 95 sau de alte fragmente de fisiune
ca schijele de obuz sfredelindu-ne chiar pe nesimțite
perfide și invizibile toate
după câteva zile tot lasă în tine sămânța morții
să încolțească pe îndelete;

toate stocate de-atunci în memoria mea radioactivă
împreună cu silnica "necesitate înțeleasă" prin care
partidul unic se credea îndreptățit să se ocupe
de libertatea mea imperfectă nu tocmai necesară
iar eu să accept de bunăvoie ciuntirea ei
căci prea umil-îngrijorată și inadaptabilă la utopia
neo-hegeliană a comunismului dialectic (el vag sfios
la începuturi dar repede mânuind cu abilitate măciuca
imperială de autoritate staliniană) - de unde apoi și
"suveranitatea limitată" de marcă brejneviană...
și comunismul prometeic a explodat! (Doar că pe-aici
ne-a mai rămas nouă un pic de "democrație originală"
ca ovulația tardivă a ornitorincului
în urzicile noului secol)...

Iar acum noi dictaturi virginale se arată la orizont
devenite peste noapte suprareale și colosale
chiar de prin locurile de unde nici nu te-ai aștepta
grăbite să atace tot libertățile noastre rarefiate
și tot pe noi să-și experimenteze prestidigitațiile
profitului și noile invenții demonice prin această
inteligență natural/artificială ce ne duc de nas
cu blândețe la început ca pe boi cu belciugul
ca să le acceptăm desigur îmblânziți cu aceeași
evlavie resemnată...
cum de s-a uitat totul? Și prin ce miracol am putea
deveni mai puțin imbecili după ce sub genunchiul
acelor nemernici spaimele noastre croșetau
doar speranțe fractale mai fragile ca spuma mării
și doar nuanțele umilirii noastre atunci când ea
se resemna cu cinismul acelui
mesianism proletar?

O perfidă strategie ne vinde alt viitor măsluit
iar mintea noastră semi-castrată începe să delireze
sedusă de perversitatea radioactivă a noilor ideologii
generative și de dictatura virtual/reală a tehnologiilor
inventive mânuite de noi sacerdoți ai cifrelor
amestecă vârtos în athanorul Apocalipsei
convinși că vor putea răzui de pe fundul ceaunului
chiar eternitatea lor biologică îngrășată
cu ticăloșia naturală dintotdeauna.
a nepoților noștri paralizată de spectacolul permanent
și deja ostatică în această substituție de realitate
care devine o mâzgă perversă și ademenitoare
lățită pe zidurile societăților supraponderale;
ale imaginației infantilizate cu ipocritele ei dependențe
și vicii ludice plus auto-glorificarea
acestor vicii...

Evident că se reciclează false democrații
și vechi dictaturi în euforia comerțului
ce teatralizează noi frivolitățile plus atacurile
mai vechi la sensibilitatea zgribulită a omului
"demodat" și prea fragil sau ridicol cu inteligența
lui emotivă
atavică ne însemnătate în supra-abundența atâtor
lucruri ce fac și din om un lucru-neom!

Oare planificatorul Platon (invidios pe Homer
fiindcă eroii lui erau irigați de extazul lacrimilor)
și-ar vedea visul împlinit
de unde urmează să dispară nu doar sensibilitatea
poeților sau cunoașterea prin durere numită grav
de Eschil dar și orice fraternizare cu precaritatea
și vulnerabilitatea omului?

Iar adevărurile cusute laolaltă cu îndoiala
să peticească-n interior căptușeala vechii sale jiletci
oare îi vor mai ține de cald omului
de unde va mai continua să privească orizontul
prin lentilele unor lacrimi?... Și mai rămâne el oare
stăpânul propriei sale inteligențe libere
care bâjbâie tocmai fiindcă trăiește?

(în perioada 1 aprilie - 30 iunie 2026, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)