Falsa televiziune Realitatea TV şi trucul economic al aşa-ziselor conţinuturi media

Ultima mea experienţă în domeniul televiziunii, care datează deja de acum cîţiva, se intitula "Naţiune de televiziune". Titlul nu-mi aparţinea, îmi fusese propus de către unul dintre directorii respectivului post (care mă invitase să realizez acel program şi a cărui plecare intempestivă a antrenat, în cel mai neprofesionist mod, şi întreruperea, la mijloc de sezon, a programului meu, ceea ce m-a făcut să jur că nu voi mai călca în viaţa mea printr-o televiziune, unde totul este pre-codat, "gramaticalizat" pînă la moarte, iar pînă în momentul de faţă m-am ţinut de promisiune). Dar era un titlu bun şi, mai ales - surpriză! -, profetic, căci iată-l începînd să prindă carne în realitate.

Tehnologiile imaginii s-au democratizat masiv, în sensul că s-au ieftinit drastic. Oricine îşi poate astăzi permite să producă imagini, şi o face. Şi toată lumea visează să facă televiziune. Este, poate, unul dintre puţinele consensuri implicite viabile, de forţă, de astăzi. Pe lîngă consensul consumului generalizat şi intensificat (consumăm tot şi de toate, ca nişte adevăraţi omnivori apocaliptici: mai pe româneşte spus, ca porcii!), dorinţa unanimă de a produce imagini, imagine, reprezintă singurul consens productiv, care ţine de producţie, de "a face ceva".

Munca nu mai este un concept pertinent, ceea ce facem, în marea noastră majoritate, astăzi, prin firme şi birouri nu se mai poate numi "muncă". Post-marxist vorbind, nu mai sîntem privaţi, "alienaţi" doar de forţa noastră de muncă şi de produsele ei, care se află conectate direct, automat, fără noi, prin noi, transformînd entitatea "om" în simplu releu de producţie, în simplu mediu de trecere. La propriu vorbind, noi nu mai muncim, iar această mega-tendinţă nu a făcut decît să meargă şi mai departe: sîntem privaţi, astăzi, pînă şi de exploatatoarea şi alienanta muncă. Validitatea epistemică a viziunii marxiste este depăşită în sensul că a fost împinsă la limită. Sîntem "alienaţi" pînă şi de munca propriu-zisă. Capitalismul actual nu mai are nevoie de muncă pentru a produce şi a se reproduce înmiit. Doar inutilii lumii, perifericii, marginalii, "noii săraci", cum îi numeşte Zygmunt Bauman (care sînt mase, popoare, zone întregi, printre care, în parte, şi românii, dar care nu mai formează ceea ce, pe vremuri, se numea, mai mult sau mai puţin fantasmatic, proiectiv, deziderativ, un "proletariat"), caută astăzi, disperaţi, migrînd nedoriţi dintr-o parte în alta a lumii, "exploatarea", dar nimeni nu îi mai vrea, capitalul nu mai are nevoie de ei decît ca simple reziduuri şi reminiscenţe istorice.

Tot ceea ce mai producem astăzi în mod cert, tangibil, ţine, aşa cum spunea regretatul André Gorz, de domeniul "imaterialului". Or, pe primul loc, ca "vîrf de lance" în ceea ce priveşte producţia imaterială şi de imaterial, se află producţia de imagini.

Este un punct de "sfîrşit al istoriei", în sensul obţinerii finale, parousiace, a "recunoaşterii" hegeliene, aşa cum spunea Fukuyama. Accesul la imagine, la producţia de imagini de către "mase", reprezintă o împlinire a democraţiei, şi un capăt, un sfîrşit al ei. Avem, în sfîrşit, acces la propria imagine. Istoric, meta-istoric moment!

Dar ce facem cu această străveche pulsiune în sfîrşit împlinită? Cum ne folosim de imaginile pe care le producem? Asemeni unor mărunţi producători de lapte sau ouă, alergăm, dăm fuga să le predăm în "centralele" de control ale imaginii care sînt televiziunile, pentru a fi vărsate în fluxul comun, social, de imagini. Şi nici măcar nu le vindem, ci le cedăm pe gratis, singura recompensă fiind însăşi difuzarea lor, altfel spus recunoaşterea faptului că "facem şi noi, în sfîrşit, televiziune", de parcă acesta ar fi telos-ul umanităţii luminate. Sîntem cineva, sîntem recunoscuţi ca actori în cîmpul social general care este, de fapt, cîmpul imaginii. Alergăm după eterna recunoaştere nu atît ca imagine identitară de sine, cît ca producători de imagini. Vrem să fim una, adică să facem, toţi, televiziune. Acesta este, cel puţin în România, visul nostru actual. Nu mai sîntem doar consumatori de televiziune, ci producători şi realizatori. Ne-am scos! Ne-am ajuns!

E un mare truc economic acesta, căci muncim pe gratis pentru televiziunile cărora, astfel, li se uşurează misiunea de a face simplu, cu costuri în perpetuă diminuare, profit.

În România cel puţin, televiziunile fac tot mai puţină televiziune ("spre deloc", cum ar spune una dintre "vedetele" ei, Mircea Badea), dar tot mai mulţi bani. Afacerea devine pe zi ce trece mai rentabilă, dar tot mai puţin specifică.

Noua "ideologie", de fapt noul truc economic prin care televiziunile fac tot mai puţină televiziune şi tot mai mulţi bani (în proporţie exponenţial inversă, dacă pot spune aşa), şi aceasta cu participarea entuziastă a populaţiei, ceea ce conduce spre o drastică reducere a profesionalismului, este aceea a aşa-numitelor "conţinuturi". Cel care abuzează până la greaţă de această idee este, la noi, trustul "Realitatea", la care mă voi referi nu în sine, ci ca reprezentant simptomatic al unei tendinţe (adică, fiind vorba de simptom, al unei boli).

Căci pentru a produce şi a "broadcasta" "conţinuturi" este nevoie de trusturi de presă multi-canal integrate, de hipermarketuri de presă care să vîndă, de fapt, un singur produs diferit, infinit ambalat: agenţii de presă, ziare şi săptămînale, radiouri, televiziuni, site-uri de internet, dar mai ales un masiv şi nevăzut, singurul cu adevărat "creativ", departament de marketing şi de vînzări, inima şi creierul sistemului, căci acolo se "împachetează" cît mai eficient , cît mai "productiv", cît mai profitabil, "conţinuturile".

Totul, repet, nu este altceva decît un truc economic, care nu are nimic de-a face cu informaţia şi, mai ales, cu calitatea ei, cu presa, în genere.

Ce este un "conţinut" de presă şi de ce este el important, adevărat Ou al lui Columb, adevărată unitate de bază a operaţiunii? Un "conţinut" este un mesaj, o informaţie produsă o dată şi reprodusă (adică revîndută, fără a mai fi re-produsă) de o mie de ori ca şi cum ar fi diferită, pe toate canalele. Sistemul tinde, astfel, spre redundanţa absolută, în loc s-o elimine şi s-o folosească pentru a clarifica informaţia, diferenţiind canalele. Căci, tocmai, canelele, mediile îşi pierd tot mai mult, sub presiunea profitului imediat, specificitatea. Scurta perioadă de diversificare explozivă, multi-canal, multi-media, a fost urmată de regrupare, de unificare, de totalizare uni-media: omni-media. Nu mai există decît un singur canal media, iar acesta este un canal colector, de deversare.

Cînd Realitatea TV se laudă, acum, se mîndreşte pe piaţă că programele ei pot fi ascultate şi pe Realitatea FM, asistăm, de fapt, nu la dezvoltarea şi înflorirea televiziunii, ci la moartea ei, la dispariţia televiziunii. Căci a te lăuda, căci nimeni nu are ochi să vadă şi urechi să audă, că un mesaj de televiziune poate fi difuzat şi ca mesaj de radio înseamnă a recunoaşte implicit, dar pe faţă, că eşti un impostor, că nu faci televiziune, că doar pretinzi că faci televiziune.

Iar Realitatea TV nu este, într-adevăr, deloc televiziune, deşi îşi spune aşa: fals în acte publice, impostură, furt intelectual. E doar o afacere care nici măcar nu constă în trafic de imagini, ci în remestecarea de piaţă a mereu aceloraşi cîtorva, foarte puţine, produse ("conţinuturi"). O televiziune precum Realitatea TV nu face televiziune, dar nu face nici radio. Indistincţia bazată pe revînzarea la infinit a aceloraşi "conţinuturi" distruge presa şi ucide informaţia. Realitatea TV este o foarte ieftină, din punctul de vedere al costurilor de producţie, televiziune de studio şi de talk-show, de tacla, care, deşi se proclamă producător prim de informaţie, nu este decît un biet reciclator angrosist. Un hipermarket-butic.

Asta ca să ştim despre ce vorbim şi cu cine avem de-a face. În România nu se face televiziune. Şi oricît ar pretinde "făcătorii" ei să ne mintă, nu aceasta este tendinţa în lume şi, mai ales, nu în asta constă ceea ce se numeşte "noul jurnalism", bazat pe aşa-numitele "new media". Ne batem joc de modernizare mimînd-o pentru a o falsifica şi a trage noul în jos, la nivelul nostru de bieţi şmecheri, spre profitul brut (pardon: net), indiferent de obiectul de activitate: din orice se poate scoate bani - şi atît: orizontul se blochează brusc, deschizîndu-se infinit, dar monoton şi deşertic, pustiind "realitatea" de reliefurile ei. Azi, din "televiziune". Mîine, om mai vedea ce mai pluteşte prin "aerul timpului"!

În România, imaginile de televiziune şi imaginea despre televiziune, presă, informaţie sînt trucate, falsificate la rădăcină.

De-asta nu mai am chef să lucrez ceva prin vreo televiziune. Nu aş avea unde. Nu există televiziuni.

Şi ca să nu uit pentru duminica viitoare, întreb de pe-acum: aţi văzut prestaţia de sîmbătă (5 ianuarie 2008), după-amiază, a "jurnalistului" Corina Drăgotescu în discuţia despre eterna zăpadă cu Ludovic Orban şi Adriean Videanu, la Realitatea TV? Aţi surprins cumva vreo (masivă) notă falsă în acel concert "de cameră"? (citiţi mai mult pe blog)

Pe curînd!