Mulţi analişti consideră că este vorba de o tranziţie terminală a capitalismului, de o trecere nu de la o fază la alta interne ale acestui sistem, în interiorul său, ci de o tranziţie de ieşire, spre altceva, spre un alt sistem, într-un "no man's land istoric". Ne-am afla deja afară, înaintea "sfîrşitului", în afara "capitalismului istoric", după el, spre ieşire, întrezărind inevitabilitatea apropierii scadenţei. Ne-am afla, aşadar, în faţa sau în plină perioadă de "gol istoric", cînd "se aleg apele".
"Adevăratele crize" - scrie, de exemplu, Immanuel Wallerstein, în sinteza intitulată World-System Analysis. An Introduction (2004) - "se referă la dificultăţile care nu pot fi rezolvate în cadrul sistemului, ci doar ieşind din acesta, depăşind sistemul istoric din care fac parte aceste dificultăţi. (...) sistemul se bifurcă, altfel spus constată că ecuaţiile sale fundamentale pot fi rezolvate în două moduri diferite. (...) se poate spune că sistemul se află în faţa a două soluţii pentru a gestiona criza, ambele posibile. Membrii sistemului sînt, de aceea, chemaţi în mod colectiv să facă o alegere istorică între cele două căi pe care se poate porni, altfel spus să determine ce nou tip de sistem să construiască. (...) Procesul de bifurcare este haotic, ceea ce înseamnă că acţiunile cele mai mici şi mai limitate pot avea, atunci, urmări dintre cele mai grele. Se constată, în aceste condiţii, că sistemul are tendinţa de a oscila periculos, sfîrşind însă prin a alege una dintre căi."
Frumos, clar, reţinut, simplu, încurajator şi liniştitor spus: avem de ales, în sensul că 1) avem de unde alege, între ce şi ce, şi că 2) trebuie să alegem, se poate şi trebuie, obiectiv, să alegem, există posibilitatea unei opţiuni, deci a unei soluţionări a "crizei", oricum sistemul va sfîrşi, "obiectiv", prin a alege, criza, prin a se soluţiona prin trecerea spre un alt sistem.
Contrar a ceea ce noi, aici, în Estul Europei în general şi în România în particular, fuseserăm obişnuiţi şi ne obişnuiserăm să numim "tranziţie" - trecerea ordonată, sau măcar ordonabilă, de la un "sistem" fix, simplu şi definibil (numit fie "totalitarism", fie "comunism", fie şi-şi), spre un alt "sistem" tot fix şi simplu, determinabil şi determinat, definibil (numit fie "capitalism", fie "democraţie", fie şi-şi).
Poate fi împărtăşit un astfel de optimism istoric? Că lucrurile, în istorie, se aleg întotdeauna, pînă la urmă, într-un fel sau altul, este evident. Dar indivizii să fie cei care operează această discriminare, această alegere? Da: în mod colectiv, imediat, orb. Decidem întotdeauna fără a decide propriu-zis. Decidem "în mic", din aproape în aproape, iar "rezultanta" sau "masa critică" a "alegerilor" noastre practice imediate ajunge să încline, pînă la urmă, într-un final, balanţa sistemului într-un sens sau altul, operînd "alegerea", efectuînd "tranziţia" şi rezolvînd "criza".
Toate aceste lucruri şi, mai ales, tot acest mod de a pune, de a formula problema sînt binecunoscute. În limbaj tehnic, este vorba de dificultatea, întotdeauna, în studierea fenomenelor istorice, de a determina nivelul median de articulaţie între micro (acţiunile indivizilor) şi macro (procesul istoric). Dificultatea identificării nivelurilor mediane, de "traducere" şi de articulare de la micro la macro, fac ca istoria să pară a evolua, structural vorbind, ca "mod de funcţionare", în salturi peste un gol, peste o "cutie neagră". Unde şi, mai ales, cum poate fi determinat şi acţionat pragul dintre micro-acţiunile indivizilor, care sînt alegeri, răspunsuri, decizii practice, şi "procesul istoric"?
Liniei temporale, istorice, "diacronice" (cum o numeau structuraliştii) de abordare a fenomenelor ar trebui, poate, să-i preferăm linia "sincronică", structurală. Căci opţiunea, alegerea se efectuează întotdeauna, în modernitate, axial, între capitalism şi democraţie, altfel spus între libertate şi egalitate.
De fapt, şi tocmai aici s-ar putea afla cheia problemei, între cei doi poli, între cei doi versanţi nu se poate alege. Tensiunea, ecuaţia dintre libertate şi egalitate, dintre capitalism şi democraţie nu poate fi rezolvată nici prin excluderea unuia dintre termeni în favoarea celuilalt, nici prin resorbirea lor unul în altul. Libertatea şi egalitatea, capitalismul şi democraţia definesc perechea antagonică structurală, iar între ele, în tensiunea dintre ele se află însuşi spaţiul de decizie practică al micro-acţiunilor noastre "oarbe" şi "din aproape în aproape". Cei doi termeni nu se pot nici exclude, nici asimila, "înghiţi". Între ele nu se poate alege, decide, dar ele se exclud şi se atrag permanent, definind vectorii acţiunilor noastre. Merg obligatoriu împreună, chiar şi trăgînd hăis şi cea.
Vreau să spun: alegem, de fapt, permanent, tot timpul, clipă de clipă între libertate şi egalitate, între "capitalism" şi "democraţie", dar această alegere, această "optare" se petrece, tocmai, exclusiv la nivelul micro, al interacţiunilor individuale. Pe baza lor, mai exact speculîndu-le, politicul performează, adică inventează permanent niveluri intermediare, de trecere, regularizare şi "traducere", care sînt tocmai politicile. Indivizii aleg practic, dar la un nivel inofensiv asupra sistemului, între lucruri între care, de fapt, structural şi "macro", nu se poate alege.
Şi atunci, relaţia logică (sau "structurală"), la nivel macro, este permanent asimetrică şi conflictuală, infra-politică, un "dialog al surzilor" între libertate şi egalitate, capitalism şi democraţie, altfel spus între nişte "partide de adîncime" întotdeauna şi obligatoriu altele decît "partidele de suprafaţă", prin care se exprimă imperfect.
În vreme ce paradigma termenilor primi (termenii din coloana din stînga - chiar dacă nu şi "de stînga") tinde mai curînd să excludă sau să blocheze marja de manevră a paradigmei termenilor secunzi, din coloana din dreapta (chiar dacă deloc "de dreapta"), aceştia din urmă încearcă să îi includă, să-i corecteze şi să-i reducă, "civilizîndu-i" prin înglobare în ordini formale, pe primii.
Din punct de vedere sincronic şi structural aşadar, sistemul "libertate-egalitate" sau "capitalism-democraţie" nu evoluează, nu poate, din fericire, să evolueze, adică să se strice şi să treacă în altceva. Se află, din fericire, într-o permanentă "criză structurală", statică, care defineşte spaţiul oscilaţiilor şi al unei istorii "spasmodice".
Din acelaşi punct de vedere, seria "libertate-capitalism" este, antropologic (nu cronologic, istoric), primă. Omul acţionează expresiv-plastic: asupra celorlalţi, imprimîndu-şi acţiunile în ei, modelîndu-i, transformîndu-i, pliindu-i, supunîndu-i. Seria "libertate-capitalism" este a primului om, a pronumelui personal "eu".
Răspunsul, replica, ordinea, corectivul, politicul vin întotdeauna, conflictual-dialogic, de la celălalt, de la "el" (aşa cum este el tratat, "formatat", aservit de către un "eu" coagulat artificial, din pure raţiuni de forţă, sub formă de "noi", ca "ei"), care întotdeauna se revoltă, rupe vălul impus şi se afirmă ca "tu" dialogic, partener de conflict.
Seriile pot fi, aşadar, completate. Seria antropologic primă (i-am mai putea spune şi: inaugurală, declanşatoare), care face, structural, prima mişcare, prima mişcare a omului, aşadar, este seria "eu-libertate-capitalism": tendinţă inegalitară de forţă, vizînd supunerea sau, mai exact, neutralizarea şi aservirea funcţională ("exploatarea") celorlalţi, pe care îi definesc, tocmai, segregativ, ca "alţii". Mişcare de separare, de "discriminare pozitivă", de coagulare artificială, dar cu pretenţii de a stabili norma universală, a lui "eu" ca "noi".
Mişcarea necesarmente secundă o reprezintă seria "tu-egalitate-democraţie", în care "tu" se organizează la rîndul său, replicativ, într-un "noi" ca răspuns la intenţia (şi proiectul) de reificare a lui "tu" de către "eu"-noi".
Între seria/mişcarea I şi seria/mişcarea II nu se poate alege, dar noi alegem, de fapt, practic, tot timpul, într-o perpetuă oscilaţie "micro", care nu periclitează stabilitatea (uneori de plutire în derivă) a sistemului. "Tu" îl recuperează în permanenţă dar derivat, pe "eu", care vrea, primordial, să-l anihileze (de fapt, să-l aservească, să-l funcţionalizeze reificant, ca mijloc-scop secund, ca "unealtă", ca "mijloc de producere" a istoriei).
Problema istorică, adică pe linie diacronică, este că, pentru a-l corecta pe Hegel prin Nietzsche (alt nivel, altă perspectivă de a regăsi, în istoria filosofiei, momentele I şi II, diseminate însă, şi redistribuite, poate chiar inversate), pozitivul creează negativitate, că primul are tendinţa de a bloca seria, creînd secundul prin segregare. "Eu"-libertatea-capitalismul sînt, antropologic, prime şi creatoare, dar tind să distrugă seria. Seria "Tu"-egalitate-democraţie este obligată, atunci, să apară ca să repare, din poziţie secundă, adică fără putere dar căutînd permanent poziţii de putere, ca pură replică, să figureze drept creatoare, drept oximoronică replică pozitivă.
Capitalismul foloseşte, instrumentalizează în primul rînd democraţia, pentru propriile sale scopuri. Democraţia, în schimb, trebuie să asigure atît libertatea, cît şi corectivele capitalismului, deşi se află în poziţia a doua, fiind secundă.
De aici, blocajul structural, care defineşte, în schimb, spaţiul desfăşurării soluţiilor istorice. Alegem permanent între ceea ce nu se poate alege, dar micro-alegerile noastre nu afectează dramatic sistemul.
Să revenim însă la profeţii liniştitori, la profeţii optimişti de tipul lui Immanuel Wallerstein, care ţin să ne asigure că am avea acces direct la structuri. La fel ca şi Marx, capul de listă al acestui "partid", Wallerstein ne asigură că putem performa istoria, de ale cărei macro-tendinţe trebuie să devenim conştienţi, fără intermediari aleşi însă, spre deosebire de Marx. Şi tot spre deosebire de Marx, acest profetism postmodern, care nu mai are de creat, ci de disciplinat şi de redistribuit modernitatea, ţine, cum spuneam, să ne liniştească, să ne asigure: există Istorie şi putem avea la ea un acces nedistrugător; prin înseşi micro-acţiunile noastre, putem decide Istoria. Nu mai trebuie să trecem prin intermediarul blocant, autonomizant, al vreunei "Revoluţii". Pe piaţă, la limită, putem decide totul, inclusiv şi mai cu seamă limitarea şi contrabalansarea, redresarea pieţei înseşi, dîndu-ne iluzia posibilităţii de existenţă a unei faze istorice de conciliere "sistemică", funcţională, a libertăţii cu egalitatea şi a capitalismului cu democraţia. Pe (sau, cum se spune în jargonul mediatic: "în") piaţă putem decide cum să arate piaţa, ce e piaţa.
Căci piaţa şi capitalismul, aşa cum arată ele astăzi, ar putea arăta şi altfel. Într-o amplă, nuanţată şi precisă analiză, pe care, evident, n-o pot nici măcar reproduce în liniile ei generale aici, acelaşi Immanuel Wallerstein susţine despre capitalism că este obligat să dispară, altfel spus, să intre în "tranziţie" faţă de el însuşi, în "alegere" cu el însuşi (re-"posibilizîndu-se", poate, o dată în plus, dar radical).
(Va urma)