Hiperevoluţia (II). Dorinţa, nevoia şi capitalismul libidinal-artistic (de mentenanţă)

CPECP (The Copy-Paste Existenz Cycle). Ritornelă

1) Falsele nevoi tind să fie satisfăcute în mod fals mai ales prin produse şi servicii din ce în ce mai falsificabile şi mai efectiv falsificate;
2) produsele şi serviciile falsificabile şi efectiv falsificate satisfac în mod fals nevoi false;
3) falsa satisfacere a falselor nevoi creează tot mai multe produse şi servicii falsificabile şi efectiv falsificate;
4) 5) 6)... n) falsul creşte în mod pozitiv, "creator", nu negativ: de-negativizare crescîndă a falsului şi a falsificabilităţii lumii.

Hora unirii Multiplului creînd ţăruşul central al Unicului!

Este vorba de un ciclu închis, dar în spirală, de un ciclu-elice, care tocmai de aceea se poate repeta. Dar repetiţia, reproducerea lui creează şi are nevoie, în mod paradoxal, de o evoluţie. Ceea ce creşte în acest ciclu este caracterul tot mai falsificabil şi, deci, mai efectiv falsificat al lucrurilor. Falsificabilitatea este un potenţial, un posibil, o "virtualitate" imediat şi, mai ales, infinit actualizată, realizată.

De fapt, este vorba de creşterea interdependenţei şi, mai exact, a osmozei - pe care am putea-o califica drept promiscuitate - dintre oameni şi lucruri. Într-un astfel de ciclu al unei falsificabilităţi tot mai accentuate şi, mai ales, efectiv realizate, graniţa dintre oameni şi lucruri tinde enorm să dispară. Osmozei om-divin, om-natură etc. îi ia locul promiscuitatea febrilă, voioasă, la fel de pozitivă om-lucruri.

Mai mult: oamenii încep să-şi cedeze, să împartă monopolul subiectivităţii şi al acţiunii cu lucrurile. Nici nu se mai poate vorbi, la propriu şi riguros, de "lucruri". Despre relaţia de societate om-lucruri mai potrivit este să vorbim (cum s-a şi vorbit, de altfel) în cazul modernităţii. Lucrurile devin "lume", vorbim de "mondializare", după "capitalism" şi "proletariat" sau "revoluţie", personificarea, animismul atinge, azi, "lucrurile" devenite, între timp, "lume", lumea însăşi. Principalul subiect şi agent contemporan al istoriei este, nici mai mult, nici mai puţin decît "Lumea". Or, "Lumii" nimeni nu i se poate opune, şi din "Lume" nu se poate, mai ales, evada. "Lumii" nu i se poate sustrage nimeni.


Re-modernizarea modernităţii

Ne aflăm în prezenţa aceluiaşi proces, evidenţiat de către Lucien Febvre ("Civilisation, évolution d'un mot et d'un groupe d'idées", in Lucien Febvre et al., Civilisation, le mot et l'idée, Paris, La Renaissance du Livre, 1930) şi reluat, mai recent, de către Zygmunt Bauman (în capitolul "Descoperirea culturii" din cartea sa Legislators and Interpreters, Cambridge, Polity Press & Basil Blackwell, 1987), care a marcat construirea voluntaristă a modernităţii şi prin care epoca actuală, deşi declarat formal "postmodernă", ar trebui definită mai curînd ca o reluare compulsivă şi la fel de voluntaristă, dar pe alte căi şi cu alte mijloace (tehnologicul în locul politicului şi materialul în locul simbolicului: materializarea simbolicului), a procesului de modernizare şi a proiectului de modernitate exact ca la începuturile "primei modernităţi".

Este vorba, din nou, de crearea şi de impunerea indirectă a unui substantiv (de fapt, în cazul de faţă, de regăsirea şi de impunerea lui ca unic şi unificator cuvînt de ordine: "lumea", "globalul": lumea globală, o singură lume, obligatorie şi inevitabilă, pentru toţi, aceeaşi lume) prin intermediul unor "verbe de transformare" substantivate (deci solidificate, ocultate ca verbe, ca acţiuni, induse ca naturale, ca date, rezultatul acţiunii avînd darul de a masca şi de naturaliza acţiunea propriu-zisă, cu tot arbitrarul ei inevitabil) cu ajutorul sufixului -izare. Astfel, în cadrul "modernităţii istorice", verbul a civiliza a creat şi a impus substantivul (unic) civilizaţie, sacrificîndu-i originile, falsificîndu-i data şi locul de naştere în substantivul civilité şi în verbul (deosebit de complex, din punct de vedere etimologic) policer, "verbul de transformare", deci acţiunea voluntaristă, politica de transformare prezentîndu-se pe sine, modest, doar sub forma unui "proces intermediar", repede trecător şi absorbit în propriul său rezultat, care la rîndul lui este prezentat ca sigur şi cert, imediat.

În aceeaşi situaţie ne aflăm şi astăzi. Asistăm, trăim în reluarea modernităţii eşuate, după interludiul strategic dominat de imperativul relativizării şi al relaxării hipercritice postmoderne, cînd modernitatea istorică a fost constituită în mijloc de presiune şi de şantaj.

Sîntem re-supuşi în forţă procesului de modernizare, mijloacelor disuasiv-coercitive adăugîndu-li-se acum presiunea şantajului cu modernitatea ca dezastru şi ca eşec monstruos. Relansăm şi reluăm modernitatea sub pretextul fugii de modernitate, pentru a fugi re-modernizator de modernitate. Modernitatea istorică joacă, acum, rolul de sperietoare, de suport tactic, pe care l-au jucat, pentru "prima modernitate", "obscurantismul" şi "superstiţiile" populare pre-moderne, medievale. Raţiunea se simte din nou sigură pe ea însăşi, şi forţează mersul lucrurilor, impunînd planetar cuvinte de ordine.

Finalul postbelic al modernităţii istorice şi lansarea apelului la neutralizarea "negativităţii" dovedite a omului prin relaxarea postmodernă a fost marcat de noutatea absolută a "războiului rece" şi de impunerea decisivă, pentru prima dată în istorie, a caracterului politic disuasiv, blocant, al forţei. Acel "episod" ultra-stresant, aparent depăşit şi înghiţit de istorie (de fapt, refulat în mod firesc sănătos de psihismul colectiv, la a cărui colectivizare el însuşi contribuise în mod decisiv), a lăsat, însă, urme, şi marchează "obiectiv", deci imperceptibil, caracterul posttraumatic al afectivităţii lumii contemporane: trăim sub şantaj, trăim şantajaţi, iar principalul şantaj este acela cu modernitatea, ca principal inamic care trebuie nu învins, ci cucerit, pentru a putea fi folosit. "Imperialism" istoric şi temporal: să învingem modernitatea istorică, dar nu pentru a o distruge barbar, ci pentru a o putea cuceri şi, deci, a o putea folosi, integra, automatiza, transforma, "sclavagist", în unealtă, în "mijloc de producţie". Revoluţia politică permanentă s-a automatizat, azi, tehnologic: trăim într-o revoluţie continuă, "mîntuită" însă şi "gadgetizată", esenţial bagatelizată ca accesoriu, căci "curăţată" de agentul uman, totalmente nesigur, periculos: revoluţia-unealtă.


Pasiuni, interese, dorinţe - nicio nevoie

La începuturile modernităţii, şi tocmai ca început, ca voinţă de declanşare, de "startare" voluntarist-arbitrară a proceselor de modernitate, dorinţele (aşa cum magistral a demonstrat Albert O. Hirschman în Pasiunile şi interesele), considerate iraţionale şi periculoase sau, măcar, deranjante pentru evoluţia "normală" a societăţii, pentru "progres", au fost treptat eliminate, refulate, neutralizate, mai exact, însă, traduse, reconceptualizate ca interese.

La capătul cestălalt al modernităţii, al nostru, cel din perspectiva căruia trăim şi vorbim noi, cei de azi, voinţa manifestă este, simetric începuturilor, aceea de a continua modernitatea punîndu-i capăt, "post-modernizînd" excesele de raţionalitate care au ruinat monstruos modernitatea: cum să continuăm "modernizarea" omului fără şi după modernitatea "istorică". Modernitatea trebuie, astfel, triată, aleasă. Poate fi, însă, făcut acest lucru? Nu este el doar o simplă iluzie?

Dacă, astfel, de-a lungul modernităţii istorice, am trăit în monismul şi sub tirania intereselor, care eliminaseră şi, de fapt, înglobaseră şi mascaseră, "raţional", "iraţionalele" pasiuni, acum, interesele, devenite, istoric, de ruşine ca exces la fel de iraţional al raţionalizării, sînt cele care se lasă ocultate sub la fel de pozitivele, dar mult mai "umanele" dorinţe. Nu mai avem, nu ne mai putem permite să avem pasiuni (sublimul distruge socialul), dar nu ne mai putem permite să avem nici doar interese, să ne lăsăm călăuziţi, egoist, orb, doar de interese. Şi atunci intră în scenă codificarea de piaţă a umanului pe bază de dorinţe, care reprezintă o nouă tentativă "modernizatoare" de neutralizare a iraţionalităţii umane prin dezafectarea laturii viril-masculine (a "mîniei legitime", aşa cum o analizează, recent, Peter Sloterdijk în Mînie şi timp) şi prin supra-afectarea laturii "feminine", benign concupiscente, a umanului.

Capitalismul postmodern-remodernizant "cu faţă umană" funcţionează creînd, întreţinînd şi satisfăcînd "dorinţe".


Caracterul jenant, subuman, al nevoii

"Nevoile" au devenit de ruşine. Cine mai are, astăzi, "nevoi" nu este un om modern în deplinul înţeles al cuvîntului. "Nevoiaşe" sînt doar ţările şi zonele mărginaşe, "în curs de dezvoltare", de "modernizare" (una, obligatoriu, "sustenabilă"). Numai acestora li se mai poate aplica, cu superbie, ciclul închis, depăşit, programul, soft-ul, aplicaţia, devenită tehnologie financiar-politică pură, a "modernităţii istorice", a modernizării de tip istoric, a "primei modernităţi". Omul post-"istoric", mîndru de el însuşi, sigur pe el însuşi, erou împlinit şi, mai ales, înţelepţit, are doar "dorinţe" pozitive, creatoare de plusvaloare şi de originalitate, "imateriale", "sublimate", "curate", care nu pot fi satisfăcute decît printr-un capitalism la rîndul lui înţelepţit, printr-un capitalism creativ, printr-un capitalism tot mai "artistic".

Nevoile nu pot fi falsificate. Ţin de "principiul realităţii". Dorinţele, în schimb, fiind prin însăşi esenţa lor "închipuite", fantasmatice, ireale, "iraţionale", pot fi uşor şi multiplu falsificate. Importantă, decisivă este însă dependenţa tot mai mare de dorinţele falsificabile, resimţirea dorinţelor ca nevoi, deci transformarea fantasmelor în realitate, şi, implicit, nevoia de dorinţă: nu este demn, pentru omul contemporan "superior", pentru "individualismul de masă luminat", să nu aibă dorinţe şi, mai ales, să nu şi le exprime. Încurajat democratic să se exprime, să-şi exprime singularitatea, omul contemporan dă glas dorinţelor sale şi nevoii, a dependenţei sale de dorinţă, care îl leagă inextricabil de piaţă, de capitalismul creativ şi "artistic".

Nevoile ordonează liniar istoria. Falsele nevoi, dorinţele o ordonează circular. Din combinaţia liniar-circular rezultă caracterul de "elice", în "spirală", al capitalismului contemporan: faze închise, dar modular repetate.

Falsificabilitatea lucrurilor şi a pieţei prin dorinţe induce facilitatea creaţiei şi a producţiei de piaţă, falsificînd însăşi autentica "falsitate" umană a artei.


De la ready-made la all-ready-art: falsificarea falsificării

Logica duchampiană a ready-made-ului, dat fiind că şi-a atins capătul, punctul terminus, se inversează. Nu mai este vorba ca orice produs, ca orice artefact industrial să poată fi "sublimat", "spiritualizat", deturnat superior ca artă prin simplă etichetare. Asta s-a întîmplat deja, în acest proces împlinit, realizat istoric, trăim, deja, zilnic, reprezintă regimul nostru cotidian de viaţă: societăţile noastre sînt tot mai "estetice", tot mai estetizate. Ca urmare implacabilă a însăşi logicii - integraţioniste - duchampiene a modernităţii, am ajuns să trăim în societăţi tot mai "frumoase" şi într-un capitalism tot mai "estetic": ALL-READY-ART. Totul e artă sau poate deveni artă.

Artisticul autentic, al artei, defineşte, însă, azi nu atît obiecte, cît moduri de viaţă, creează (sugerează) forme de viaţă, arta încearcă să redevină "tehnică de a trăi", dar nu una codificat normativă, ci, dimpotrivă, plurimorf "deviantă", "alternativă", deschisă şi creatoare. Estetismul obiectelor, estetismul obiectual, deja depăşit de artă, este imitat, simulat, maimuţărit, deseori cu complicitatea artiştilor înşişi, de către "capitalismul creativ", fiind însă abordat numai pe latura accesoriilor: capitalismul, altfel spus producţia de profit nelimitat prin intermediul producţiei de bunuri şi de servicii, manipulează artisticul, profitînd şi traducînd nevoia etică a oamenilor de frumos, pentru creşterea "calităţii vieţii", în dorinţe de piaţă, deci în dependenţa faţă de piaţă - prin dorinţe care evacuează nevoile.

Artificialitatea esenţială a artei, ca mod de a îmbogăţi viaţa, de a crea viaţă, este manipulată, instrumentalizată şi deturnată sub forma falsificării "artistice" a mărfurilor.

Falsificabilitatea "artistică" a bunurilor şi serviciilor pe care se bazează capitalismul "creativ" nu face decît să uşureze producţia, care devine, asemenea artei, tot mai "conceptuală".

În capitalismul tot mai "artistic" nu mai e loc propriu-zis pentru artă. Cînd totul e artă, unde mai poate fi arta?


Nevoia de artă, arta ca refacere a nevoii

În contextul falsificării generalizate, arta redevine apel etic.

Condiţia artei este similară cu condiţia criticii. Cele două trebuie să-şi (re)dea mîna, acceptînd să se re-"acultureze" reciproc, în singura contra-alianţă posibilă.

Dacă dorinţele, pentru a masca şi a "traduce" istoric interesele, au fost captate şi sînt utilizate de către capital, rolul pozitiv critic al artei şi rolul creator-artistic al criticii nu poate fi, pentru moment, acum, decît acela de a reintroduce noţiunea capitală de nevoie în societate, deci de a discrimina etic realitatea de falsa realitate, adevăratele nevoi, creatoare de realitate, de dorinţele falsificabile. Căci există nevoi autentice şi false nevoi, dar dorinţele sînt toate, prin definiţie, "false", deci uşor de falsificat în mod "creativ", de creat în mod "artistic". "Arta" capitalismului actual, tîrziu, a - de fapt - post-capitalismului, stă tocmai în capacitatea sa de a profita de "artisticitatea" fundamentală a omului, de falsificabilitatea şi de artificialitatea esenţială a umanului, pentru a falsifica şi, de fapt, pentru a reprima adevăratele nevoi, singurele reale şi purtătoare de realitate, instaurînd oblic nevoia de dorinţă, deci nevoia de fals (şi de falsificabil).


Sub dorinţe - Nevoia. Arta şi omul nevoii (de realitate)

Arta pozitiv, afirmativ critică, altfel spus arta contemporană, nu poate acţiona decît în sînul capitalismului "estetic" şi "creativ", de care însă nu se mai poate distinge opunîndu-i-se ca la apogeul modernităţii, prin crearea unei "lumi economice pe dos" autonome (vezi, în acest sens, analizele definitive ale lui Pierre Bourdieu, din Regulile artei). Arta a devenit, azi, transparentă, invizibilă, transparenţa democratică însăşi: un ecran. Atributele ei nu-i mai aparţin, arta a fost expropriată de propriile sale atribute, care au fost generalizate, diseminate şi "metaforizate" (ocultate, deturnate) social. Arta, deci, trebuie să re-creeze dinăuntru, infra, NEVOIA ca nevoie de realitate, atrăgînd atenţia asupra rolului de mult neglijat al nevoii de a crea realitate. Capitalismul "creativ", bazat pe falsificabilitatea şi pe "artificialitatea" dorinţelor, creează falsă realitate, imprimînd nevoia de dorinţă: profită de nevoia etică a omului contemporan de frumos şi de artă.

În timp ce şi în condiţiile în care capitalismul "sublimează" nevoile ca "dorinţe", arta se vede obligată să reintroducă sublimul nevoii. Căci principala, fundamentala nevoie de azi este tocmai NEVOIA DE REALITATE. Dispreţuita, depăşita, "civilizaţional", nevoie (noi nu mai avem, astăzi, nevoi, doar dorinţe) se dovedeşte a fi, pentru prima dată în istorie, poate, din perspectiva unei arte înecate în şi sufocate de "capitalismul artistic", de capitalismul libidinal, singura şi fundamentala creatoare de realitate.

Arta este obligată, căci a rămas singura care poate s-o facă, să-i reveleze omului, fundamental şi dincolo de orice ipocrizie, de orice complezenţă de sine, Nevoia: sub dorinţe, Nevoia. Luxul "democratizat", egal accesibil prin imperioasa achiziţie de accesorii (omul "accesorizat", omul "customizat", omul personalizat), de a nu mai avea decît, "nobil", dorinţe nu face decît să mascheze, să disimuleze nevoia de nevoie, altfel spus ruşinoasa, dar ineliminabila mizerie de sub poleiala de dorinţe, care se curăţă imediat, dar numai şi tocmai pentru a putea fi imediat refăcută de capitalismul libidinal-"artistic" de mentenanţă.


Etica pre-deconstrucţiei: sîntem buni şi putem fi mari doar graţie "defectelor" noastre!

Pentru a ne putea apuca, însă, în mod efectiv, artistic şi critic, de treabă, va trebui să renunţăm la vechile şi reciclabilele ideologeme progresist-umaniste, pe baza cărora am fost dintotdeauna, dar mult mai accentuat în modernitate (după creştinism), dresaţi şi modelaţi, şi să admitem ca fundamentale lecţiile tradiţiei critice radicale, care au culminat în ceea ce, în înţeles larg, extins, am putea numi "deconstrucţie", conform cărora adevăratul potenţial de creaţie al umanităţii - conform căruia aceasta nu ar trebui să se re-creeze, întorcîndu-se regresiv împotriva ei înseşi, ci să (se) creeze adăugînd pozitiv, îmbogăţind, nu restructurîndu-se "moral" - îl constituie aparentele sale "defecte" şi "neajunsuri", "negativitatea" sa.

Va trebui, altfel spus, să autentificăm artificialitatea şi falsificabilitatea, deci capacitatea omului de a fi modelat şi de a crea realitate. Pe falsificabilitatea lucrurilor umanului, falsificînd-o întru facilitate, se bazează capitalismul, tot pe falsificabilitatea şi pe "creabilitatea" lui, abis fără fund, va trebui, este condamnată, pozitiv, să se bazeze şi arta, ca unică şi autentică autentificatoare a "artificialităţii" creatoare a omului.

După atîta reeducare falsificator-civilizatorie de piaţă, "negativitatea" omului trebuie re-afirmată, re-tradusă artistic. Extirpată din om, "negativitatea" omului a trecut, azi, integral şi în forme tehnologic-automatizate, în "sistem", în "sistemul-lume", ca "uman" normativ al omului: adjectiv întors împotriva substantivului.