A fost anul în care am cunoscut abuzul fizic și emoțional. Un an în care, fără să aleg, am devenit o victimă a violenței domestice. Dar a fost și anul în care am aflat că nu tot ce te rănește te distruge. Uneori, te forțează să te vezi clar.
Am rămas cu răni, cicatrici și traume. Unele vizibile, altele... ținute ascunse de ochii celor din jur. Și totuși, din toate bucățile sparte, am ales să mă reconstruiesc. Încetișor, cu pași mici. 2025 nu este anul pe care l-aș fi ales, dar e anul care m-a făcut să fiu eu.
Vara trecută a venit după un an greu, primul meu an de facultate, un an de adaptare, de oboseală și presiune, și plin de întrebări care nu aveau răspuns. Ajunsesem în vacanță ca într-un refugiu. Corpul și mintea mea cereau de urgență o pauză, iar aerul nopții aducea liniște. Era aproape miezul nopții când stăteam în foișorul casei mele, alături de prietenii mei. Râdeam, vorbeam fără grabă și simțeam pentru prima dată după mult timp că respir cu adevărat. Era bucuria aia firească și simplă, care apărea pur și simplu, fără să trebuiască să dovedesc nimic nimănui și fără să cer ceva anume. Locul acela era sigur. Momentul ăla era al meu.
Și tocmai de aceea șocul a fost așa de mare. El a apărut de nicăieri. Ca o ruptură între realitate și coșmar. Ca o greșeală care nu ar fi trebuit să existe. Țin minte și acum acea senzație fizică. Stomacul mi s-a strâns ghem, corpul mi s-a încordat, iar aerul nu reușea să-mi contacteze corpul. Nu trebuia să se întâmple acolo. Nu în spațiul meu, nu în noaptea aia, nu după tot ce îndurasem deja. Unele lucruri nu anunță că urmează să te schimbe, ci o fac pur și simplu.
După acest eveniment, am început să mă reconstruiesc. Fizic și mental, m-am ales pe mine. Mi-am recuperat clipele pierdute și bucuriile pe care le-am amânat prea mult. Am început să scriu din nou. Scrisul fiind spațiul meu sigur, locul unde pot fi întreagă.
Vindecarea a venit ca un întreg proces, nu a fost nimic clar. Vindecarea, dacă ar fi să o definesc cumva, ar fi o succesiune de zile obișnuite, în care am ales să continui chiar și fără energie sau răspunsuri. În aceste zile am învățat să fiu blândă cu mine și să nu mai confund iubirea cu durerea.
Mult timp corpul meu nu mi-a aparținut. Îl priveam cu rușine, cu nemulțumire, și cu o dorință constantă de a schimba mereu ceva la el. Nu îl recunoșteam și nu îl iubeam. Anul acesta m-a forțat să-l privesc altfel. Ca pe un corp care a rezistat, care a dus frica, durerea și vindecarea. Corpul acesta, m-a ținut în viață. Într-un final, am ajuns la un număr de kilograme demn, și o dată cu asta, mi-am recâștigat și stima de sine. Îmi respect corpul, și nu pentru cum arată, ci pentru că a rezistat.
2025 m-a învățat că tăcerea nu vindecă, ci ascunde. Iar eu nu mai vreau să trăiesc pitită. Diferența dintre Antonia de la începutul anului, și cea de acum, e uriașă. Am început anul cu o stare... goală. Nu mă fascina nimic, nu aveam inspirație, nu aveam direcție, nu aveam dorință. Trăiam în singurătate și într-o tristețe care devenise un mod de a exista. Nu mai eram eu. Eram o ființă compusă din bucăți care aparțineau altora. Nu mai eram unică, eram o oglindire a tuturor celor din jurul meu.
Acum sfârșesc anul altfel, nu bine neapărat. Dar sunt eu. Antonia care scrie, care râde din orice, care vorbește al naibii de mult. Antonia care s-a făcut roșcată și a realizat, cu un zâmbet sincer, că asta e culoarea ei. Antonia care își linge singură rănile, pentru că știe că nimeni nu este dator să îi ducă propriile lupte. Antonia care s-a înconjurat de oameni care o acceptă așa cum este ea. Oameni care au deveni familie.
De acum, îmi doresc liniște. Nu perfecțiune și nici fericire constantă, ci o liniște care să nu doară. Îmi doresc să rămân fidelă mie, scrisului și oamenilor care îmi fac bine. Să nu mă mai pierd în alții. Să nu mai accept puțin, când știu că merit un întreg. Îmi doresc să cresc fără să mă mai rup.
Acesta a fost anul meu.
Nu mai sunt fata care a îndurat. Sunt femeia care a ales să trăiască. Antonia de astăzi nu mai supraviețuiește. Trăiește.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)