Primăvara (II)

Citiți prima parte a acestui fragment aici.

Te-am luat pe braț și am intrat în camera de zi, unde fratele tău stătea întins pe canapea și se juca pe un Mac. Purta o pijama verde care-i rămăsese mică și era ciufulit.
- Deci aici erai, am spus. Te-ai trezit de mult?
- Da, a spus el cu ochii în ecran.
- Știi că n-ai voie să te joci pe calculator dimineața, nu?
- Da.

S-a uitat la mine și a zâmbit. Tu priveai țintă veioza de pe bibliotecă.
- Dar n-am ce să fac altceva, a spus.
- Poți să citești.
- E plictisitor să citești, a spus el.
- Foarte bine, atunci poți să te îmbraci, am spus și m-am așezat alături. Sau și asta e plictisitor?
- Da, a spus el râzând. Totul e plictisitor!

Te-am pus în poală, cu ceafa pe genunchii mei, pe care i-am ridicat ca să stai aproape în șezut, și m-am uitat în ochii tăi.

Ai desfăcut brațele și ai scos un gâlgâit.
- Ce ți-a trecut prin cap? am spus.

M-ai privit cu intensitate.
- Știi ce facem azi?

Cred că ai vrut să dai din cap, dar, pentru că nu-ți stăpâneai încă întru totul mișcările, ți-a alunecat puțin într-o parte.
- Ne ducem să-i facem o vizită lui mami la Helsingborg, am spus. După ce-i ducem pe ceilalți la școală.
- Vreau și eu să merg la mami, a spus fratele tău ghemuindu-se lângă noi.

Tu mă priveai mai departe cu ochii larg deschiși. Stăteam așa de două-trei ori pe zi, era un fel de exercițiu care se născuse din teamă, pentru că, după ce veniseși pe lume, nu putusem să stabilesc legătura cu tine. În prima ta lună de viață ai dormit aproape tot timpul, și, când nu dormeai, de obicei îți întorceai privirea. Nu țineam minte așa ceva de la fratele și surorile tale. Dimpotrivă, parcă-mi aminteam că ei îmi susțineau privirea cu ochii deschiși, curioși. Nu puteam uita legătura aceea, era de parcă atunci îi vedeam pe ei, cei care erau, persoana lor, care părea să iasă la iveală în privire. Dacă lumea lor interioară semăna cu o pădure de senzații nediferențiate, momentele acestea erau în ea ca niște luminișuri, ca niște poieni neașteptate. În ochii tăi nu vedeam asta, nu erai niciodată întru totul prezentă în propria ta privire, și asta mă speria. Mi se părea că e ceva în neregulă, că poate ai vreo leziune la creier sau ești autistă. Nu vorbeam cu nimeni despre asta, căci eu cred că un lucru, odată spus, devine adevărat. Dacă nu e spus, e ca și cum nu există întru totul, iar dacă nu există întru totul, încă nu e fixat, și, dacă nu e fixat, poate încă să dispară.

Cu alte cuvinte, închid ochii la orice nu-mi face plăcere. Iar atunci era mai mult decât neplăcere, era o fatalitate.

Nu te uitai la noi.

A durat o lună. Apoi, încet-încet, te-ai ivit, ai devenit tot mai prezentă în spațiul din jurul tău, nu doar în tine însăți. Și, când am văzut asta, când am văzut că ieși la lumină în privire și că treptat în ochi ți se citește chiar bucurie, neliniștea mi s-a topit. Te-ai născut cu o lună înainte de termen, și poate de asta fusese așa, poate avuseseși nevoie de câteva săptămâni în plus pentru tine. Dar sperietura pe care am tras-o m-a făcut să am grijă mereu să-ți vorbesc, să mă uit la tine, să pălăvrăgesc și să mă iau cu tine la joacă.

Mă temusem că ai putea avea vreo leziune la creier sau că ai fi autistă pentru că mama ta a luat niște medicamente foarte puternice pe vremea când era gravidă cu tine. A fost într-o stare cumplită, și tratamentul, care i-a făcut bine, a fost adaptat la sarcină, așa că nu exista nici un pericol real, dar, pentru mai multă siguranță, nașterea a avut loc într-un salon special, iar tu ai fost monitorizată în prima săptămână de viață. N-ai dat semne că ar fi fost ceva în neregulă, erai perfect sănătoasă, și totuși nu putea să nu mă îngrijoreze faptul că ne evitai privirea și preferai să întorci ochii când încercam să ne uităm drept în ei.

Pe de altă parte, știam cât de puternici și de rezistenți sunt nou-născuții și că numai ceva grav le poate devia cursul vieții fiziologice. Nu credeam sub nici o formă, de pildă, că, în timpul cât plutesc în lichidul călduț din pântec, ar putea să-i afecteze oscilațiile stării mentale a mamei. Deși trăiesc în simbioză cu ea, sunt, pe de altă parte, autonomi, căci codul genetic care le determină creșterea este stabilit din momentul concepției. Pe vremuri, oamenii își dădeau seama că-i așa - mi-am spus asta de multe ori. Vechea noțiune de soartă exprimă același lucru: faptul că, în momentul când se naște copilul, mare parte din ceea ce se va întâmpla a fost deja decis.
- În curând o să mergem toți la mami, am spus. Dar azi trebuie să mergi la școală.
- Și dacă nu vreau? a spus el.
- Atunci probabil va trebui să te duc pe sus.

Chiar atunci a intrat iar sora ta și s-a așezat lângă noi, blajină și încă puțin somnoroasă în mișcări.
- Când vă întoarceți, o s-o găsiți pe bunica, am spus.
- Serios? a întrebat sora ta.


- Da! a spus fratele tău, privindu-mă întrebător. Pot să dorm cu ea în pat?
- Cred că da, am zis. Dar diseară e noaptea valpurgică, ai uitat? Probabil o să vă culcați mai târziu decât de obicei.
- Și buni o să vină cu noi?
- Asta nu știu, am răspuns și m-am ridicat. Poți s-o ții puțin? Până mă duc să beau o cafea?

Sora ta a încuviințat din cap, iar eu te-am pus în brațele ei, sprijinită de îndoitura cotului, și i-am dat biberonul, pe care ea ți l-a pus imediat în gură.
- Vino să mă chemi dacă e nevoie, am spus, uitându-mă la fratele tău. Tu te descurci?
- Sigur, a spus sora ta, prea concentrată asupra misiunii ei ca să se mai uite la mine.
- Cheamă-mă dacă ai nevoie de ajutor, am repetat.

M-am dus în bucătărie, mi-am făcut o cană de cafea, am ieșit cu ea pe hol, mi-am băgat picioarele în pantofi și am deschis ușa. Aerul rece de primăvară mi s-a lipit de față ca o peliculă. Soarele se ridicase la orizont. Lumina portocalie orbitoare, extrem de limpede și de concentrată sus în cer, se dispersa pe distanța enormă dintre soare și pământ și părea să se fi dizolvat în aerul de aici, de jos, care, luminos și ușor, cădea pe orice suprafață, reflectându-se în culori blânde - mai puțin în locurile pe care razele soarelui băteau direct, de pildă vârful mărului, unde frunzele doar pe jumătate desfăcute scânteiau ca niște fărâme de oglinzi.

Am traversat curtea spre corpul de casă de vizavi, pe care îl foloseam drept birou și unde puteam să fumez. Când cumpărasem ferma, acolo era un atelier, și, cu toate că acoperisem toți pereții cu cărți, interiorul purta încă semnele fostei sale destinații - într-un mod imposibil de definit, părea făcut pentru a adăposti operațiuni mecanice brute, legate de activitățile în aer liber, cam ca un garaj -, pe care nici covoarele de pe podea, nici tablourile de pe pereți nu reușeau decât abia s-o mascheze.

M-am așezat în fotoliul din colț. Pe masa de alături era un teanc de facturi care-mi stârneau tot timpul un sentiment de vinovăție, Dumnezeu știe cum, niciodată nu reușeam să le achit la timp, și, când le plăteam în sfârșit, era întotdeauna atât de târziu, încât ne fuseseră trimise deja scrisori de avertisment și somații. Era foarte simplu, nu trebuia decât să plătesc, bani aveam - și totuși nu ajungeam s-o fac decât cu prețul unor eforturi colosale. Deasupra teancului era o factură de la Kronofogden, autoritatea de stat pentru colectarea datoriilor, era o treabă serioasă, dacă nu plăteai, veneau și-ți băteau la ușă. Ni se întâmplase o dată pe când locuiam la Malmö și încă o dată de când ne mutaserăm aici.

Ah!

Am luat plicul și l-am deschis, am pus documentul pe masă în fața mea, am pornit Macul, am intrat pe pagina băncii, am scos portofelul din buzunarul de la spate și l-am pus și pe el pe masă până căutam tokenul de la bancă. Uite-l, rămăsese pe o carte de William Blake din bibliotecă, chiar lângă fotoliu. Am introdus cardul în el, am tastat pinul, apoi codul de pe pagina de net a băncii și am fost redirecționat către pagina unde se plăteau facturile.

După ce am încheiat operațiunea, am sorbit o înghițitură de cafea și am luat pachetul de țigări rămas pe raftul de sub Blake, pus peste o carte de Sven Nykvist numită Vördnad för ljuset (Venerație față de lumină) și una de Klaus Mann pe care n-o citisem niciodată. Aveam cărțile acestea de atâta vreme, și stăteau în același loc de atâția ani, încât îmi dădeau o senzație de familiaritate asemănătoare mai degrabă cu ceea ce simțim pentru florile din grădină decât pentru cărți. În ambele cazuri mă mulțumeam să mă uit, pur și simplu, la ele - aici crini, dincoace saga islandeze, acolo ghiocei, mai încoace Jayne Anne Phillips -, iar dacă scoteam o carte și începeam să citesc, era ca și cum aș fi adus florile în casă și le-aș fi pus într-o vază.

Odată stăteam la birou și lucram - mi-am amintit acum -, când am auzit deodată un bufnet în spatele meu. M-am răsucit imediat. Pe podea zăcea o carte, probabil căzuse din bibliotecă. Dar cum să cadă? Stătuse pe un raft perfect neted, strânsă între alte cărți. Curios, m-am ridicat și m-am apropiat de bibliotecă.

Să fi fost un animal? Un șoarece sau un șobolan?

Nu. Dar în golul lăsat de cartea căzută se vedea o plantă agățătoare. Crescuse pe peretele exterior al casei, până la acoperiș, unde găsise o crăpătură pe sub țiglă, își făcuse loc în structura acoperișului, printre grinzi și scânduri, și de acolo se strecurase în jos pe peretele interior al camerei, dăduse peste bibliotecă, unde crescuse peste carte - era American Psycho, romanul lui Bret Easton Ellis - și o împinsese infinit de încet, milimetric, până în ziua când volumul ajunsese brusc în punctul în care gravitația îl supsese în jos, și el căzuse doi metri până la podea cu un bufnet sonor.

Mi se părea încă incredibil. Și întrucâtva înspăimântătoare - forța aceasta a creșterii. Mai târziu, când m-am descotorosit de planta agățătoare smulgând-o stânjen după stânjen de pe perete ca pe o frânghie, am descoperit că părțile care crescuseră sub acoperiș erau complet albe, ca tot ce trăiește la întuneric.

M-am aplecat înainte și am scuturat ușor căpăcelul de scrum al țigării de marginea unei căni. Din locul unde stăteam vedeam cealaltă casă, ambele ferestre de la camera de zi și ușa, și-mi imaginam că supraveghez într-un fel ceea ce se întâmplă acolo. Căci exact așa simțeam minut ele pe care reușeam să le fur lăsându-i pe sora și fratele tău să aibă grijă de tine - ca pe niște minute furate, nejustificate. Știam că totul e în regulă, că nu se poate întâmpla nimic periculos, așa că ceea ce mă deranja, în timp ce mă lăsam pe spate în fotoliu și inhalam atent, ca să nu-mi provoc un nou acces de tuse, apoi suflam fumul afară și mai luam o gură de cafea, era mai degrabă senzația că aș fi făcut altora impresie proastă. Cum ar fi fost dacă cineva ar fi venit acum aici și m-ar fi găsit așezat în fotoliu, fumând, lăsând în timpul ăsta niște copii încă mici să aibă grijă de un bebeluș? Ce-ar fi crezut?

În vara trecută, cu jumătate de an înainte să te naști, fusesem chemat la o întrevedere la Serviciul pentru Protecția Copilului. Era o procedură de rutină, întotdeauna făceau asta când se întâmpla ceea ce se întâmplase la noi, dar nu pot spune că nu m-a afectat, și nu doar pentru că a fost umilitor să stau într-un birou răspunzând la întrebările a două femei tinere, amândouă sub treizeci de ani, despre copiii mei și despre felul cum trăiam, ci și pentru că era o situație rușinoasă, însemna că noi, ca familie, ajunseserăm în punctul în care cineva din afară avea dreptul să se implice, să ne dea sfaturi, ba chiar să intervină în viața noastră și să preia controlul. Deși n-avea să se ajungă niciodată acolo, la urma urmei, asta era miza, acesta ar fi putut fi rezultatul cel mai rău al unei asemenea întrevederi.

Ca atare, nu m-am dus acolo așa cum sunt eu, nu m-am dus nespălat, cu părul ciufulit și îmbrăcat în aceleași haine pe care le purtam de săptămâni de zile, cum făceam de obicei, mi-aș fi asumat un risc prea mare, s-ar fi putut crede că-i las și pe copii să umble nespălați, ciufuliți și în aceleași haine săptămâni la rând. Nu, în dimineața aceea am făcut duș, m-am spălat pe cap, pe dinți, m-am îmbrăcat în haine curate, prezentabile, m-am suit în mașină și am plecat spre oraș.

Fusese o vară superbă, zile în șir cu un cer albastru și înalt, fără pic de vânt, cu un soare orbitor, și ziua aceasta era la fel.