Zgârcă

Formare / educație: Absolventă a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul Universității "Babeș-Bolyai" / Masterandă a programului de Sociologie din cadrul Universității "Babeș-Bolyai"
Locuiește în: București, România / Profesie: Freelance copywriter
Activitate literară: La Editura Datagroup debutează în anul 2025 cu romanul Zgârcă.
Interese: Culegerea de sincronicități. În rest, depinde de zi. / Motto: "Fiți buni, bine și cu minte"
Zgârcă este despre bani.
Destul.
Zgârcă este despre cumpătare.
Și asta.
Zgârcă este despre economii, idei preconcepute, sacrificii, bârfe.
Da, mai ales.
Tu ce ai fi dispus să sacrifici pentru independența financiară? Telefoane noi, fumat, ieșiri? Sau familia, prietenii, trei mese pe zi și zeci de ani de tinerețe? Când ajungi să spui "păi ce viață e aia fără..."?
Citește despre Victor, care luni nu e obligat să facă nimic. Alături de soția sa, Olimpia, anunță familiile și prietenii că se mută din țară. Cum au ajuns la independență financiară din Groapa crizei economice și din Aroganțele vârfurilor de bogăție subită? Unii le urează de bine, alții schimbă conversația spre abandon, vină și responsabilitate. Ce vor face pentru a pleca împăcați? Vor încălca principii, vor răni orgolii?
Povestea vine ca o mănușă timpurilor acestea tulburi în care ni se anunță criza, un viitor incert. Trenduri ca "spend-less" sau "no spend challenge" au milioane de vizualizări pe rețele sociale. Obiceiuri de consum și frugalitate. Dar viața nu are un set de reguli pe care le respecți să devii liber. Trăiești, vezi cum a fost, și îți scrii lecțiile. Cartea nu e o lecție, ci povestea unei vieți din care un cuplu învață.


Victor are 1.052.007,35 euro în cont, câteva investiții în acțiuni și apartamente, și azi ține... post. Așa îi spune bunica lui, pentru că e religioasă, iar lipsa, pentru ea, înseamnă umplere spirituală. Dar când făcea el post intermitent, a sări peste micul dejun se numea lipsă de timp sau surmenare.

Victor e un trendsetter^[i].

Și chiar dacă nimeni nu l-a crezut când a spus că se va pensiona la 35 de ani, asta nu l-a oprit să o facă. Cine plânge acum? Nimeni, dar tot nimeni altcineva nu e Victor, cu 1.052.007,35 euro în cont și o zi complet liberă de orice angajament în față.

La el nu funcționează țelurile din ambiție sau de dragul lui "v-am spus eu", ci obiectivele clare. Când, la șapte ani, copiii își pun dorințe pentru biciclete, trenuri sau câini, Victor și-a dorit să fie bogat. Că vedea el după aia ce să își cumpere sau să își dorească.

Începe ziua cu a-și dori să o împace pe soția sa, care a visat - iar - urât. O prinde în brațele calde și o mângâie pe cap, ca să uite gemetele de azi-noapte, de data asta necauzate de el.

Prin degetele lui transmite "bună dimineața" și alungă monștrii din tâmplele delicate și verzui cu vinețiu ale femeii.
- Vrei să mâncăm ceva special azi? E 10, îi șoptește.

Olimpia e goală. Și plină.

Chiar dacă e deja ora 10, așternutul a fost prea cald, ziua prea "luni" și iarna de afară prea rece ca să iasă la suprafață cu orice bucată de piele. Dar a vrut să iasă din visul care a făcut-o să mormăie "Nu, nu!". A rămas pe ridurile ei de expresie ca urmele de cafea pe foile cu desene tehnice și parteneri de afaceri care ți le fură.

E plină de soarele care se prelinge ca un laser pe fereastră spre Vest și de mirosul lui Victor. Așa deschide ochii la camera care deja se colorează roșu a trezire, dar înainte să dea trezirea alarma. Nu că ar mai exista vreo alarmă; telefonul nu a mai avut acest rol de cel puțin cinci ani.
- Vezi, putem celebra asta azi. Că telefonul nu a mai avut alarmă setată de cinci ani și așa avem scuză să luăm masa cu stil.
- Am avut acum o lună, răspunde Victor, ridicându-se și ducând mâinile lungi spre tavan, ca să tragă de coastele pronunțate și de coloana pe care a avut-o mereu dreaptă.

Vorba vine.

Integritatea lui corporală ține nu doar de principiile solide, cât de salteaua pe care a plătit cât pentru un concediu. A întors zeci de saltele din hotelurile pe unde s-au cazat, mai ales după puii de somn perfecți, ca să găsească potrivirea - doar petrec o treime din viață la orizontală.

La ochii plini de gânduri ai soției, Victor lămurește:
- Când ne-am trezit să mergem la aeroport! Alarma a sunat la trei.
- Ah, da! Dar nu se pune, zice ea înfundată de sub plapuma de puf.

Stă ca în puf. Stă în puf de gâscă. E cea mai călduroasă pilotă a lor. Iar ei azi sar peste masa cu pui, porc sau alte înaripate.

Olimpia se simte răsfățată și recunoscătoare că, după ani și ani de fluturi în stomac care încep din aceste patru litere, astăzi l.u.n.i. nu înseamnă altceva decât ziua de nume a satelitului natural al Pământului.

Se cuibărește în brațele lui Victor. E cald. Se simte solid; oase care ies din straturile de mușchi, vene și carne o împung în temeri.
- Eh, tot merită sărbătorit, am poftă de ceva bun, spune totuși.

Victor știa asta deja, sau se aștepta la poftele ei de când a auzit-o scoțând sunetele unui coșmar pe care a fost neputincios să-l gonească. Dar asta poate să facă: să o hrănească bine și să spere că, în firimituri, i se va dizolva și frica. Oare care a urmărit-o de data asta? Poate e ceva legat de mutare.
- Dar astăzi e "no spendy"^[ii]! zice femeia, cu ochii la peretele alb din dreapta bovindoului.

E presărat cu foi mici, colorate cu dorințele lor. O hartă a viselor care merge spre Madagascar și baobabii de acolo, trece printr-un apartament într-o clădire în stil Haussmann și se leagănă pe acorduri de concerte ale formațiilor preferate. Sau bate în ritm cu mai noul "Zile de leneveală fără sentimente de vină".

Obiective, nu dorințe.
- Sunt dispus să încălcăm regula azi. Ieșim. Sau comand, că am și 10% reducere la -
- Mai ai aplicații de comandat pe telefon în afară de a ta? replică ea râzând.
- Aia zic. Am la prima comandă.

O privește pe Olimpia cum urmărește acolo, în tunelul de la obiective scrise de mână la cer senin trasat cu pensula, vise mai colorate și mai plăcute decât cel care îi ține inima la 90 de bătăi pe minut.

Și Victor știe că tot ce e acolo pe perete e posibil, a fost și va fi posibil doar dacă se țin de angajamente. Așa au reușit să treacă bilețelele cu "Japonia", "Aurora boreală" sau "BMW M5" de la Vise la Realizări.
- Nu, lasă, e "no spendy".

Renunță ușor dimineața, pentru că nu îi e poftă de nimic, nu așa repede. Și ar vrea să slăbească măcar puțin până se mută, să o ia de la zero cu totul. Vorba vine... "de la zero".
- Nu vrei să te duc să mănânci pastele alea care îți plac mult? Sau o prăjitură, plusează Victor cu ingredientul minune pe care Olimpia îl prefera uneori companiei lui, dar mai rar de când lăsatul de fumat și ultimii doi ani i-au pus unul sau două valuri pe piele.

Ce să faci, uneori cazi din colacul de salvare, alteori colacul de salvare ți se pune pe burtă.
- Nu, și așa nu aveam chef să dau pe două omlete și două freshuri banii de un bilet la Milano, remarcă ea, cu palmele pe spatele lui. Știe că primește puncte în plus așa, căci Victor judecă lucrurile nu după preț, ci după valoare. Și așa îmi place fața aia de masă de la Simona! O să meargă perfect în casa nouă.
- Îi faci azi test pentru sâmbătă?
- Dap. Dar să avem grijă să nu o pătăm!

Ziua fără cheltuieli le limitează opțiunile la tot ce e în frigider. Olimpia e o zeiță în bucătărie - spune Victor, dar nu ei, sau cel puțin nu des - și, dacă soția lui gătește mai bine decât se laudă cel mai nou local din oraș, și mai mult, chiar pe gustul lui, de ce ar vrea să iasă? Așadar, cele câteva zeci de ingrediente din care sigur poate să iasă ceva bun îi îmbie și le oferă singura dilemă de azi: ce mâncăm?

Au fost la cumpărături joi, la ora zece, ca de obicei, așa că nu lipsește diversitatea. Sau cantitatea. Ceea ce pandemia a făcut cu hârtia igienică, ei fac de când lumea: când prinzi oferta, profită. De două ori chiar. Așa au ajuns să aibă duzini de consumabile de baie și bucătărie, de la sticle XXL cu detergent la săpunuri care stau la culcuș între haine, până le vine timpul la spălat.

În cele 50 de lame de ras, patru spume și patru after-shave-uri, Olimpia i-a spus soțului că prinde și o dorință pentru viitorul lui: să se radă de miliarde de ori înainte să o părăsească. Să aibă o viață lungă și destul de bună încât el să aibă chef să se radă zilnic.

Drept vorbind, apartamentul de 60 de metri pătrați nu e ideal pentru frugalitate și cumpărături en-gros. Se mai împiedică de baxuri de pufi sau saci de cartofi, dar ascund cum pot aceste esențiale și alte consumabile despre care vecinul, domnul Caporescu, spune în mod sagace "Ce-i în mână nu-i minciună, și dacă-i redusă e și mai bună!"

De la acest domn au învățat să ia de pe jos revistele și alte lucruri utile, extrase din nevoia lui de a se restrânge la pensie, după o viață mai cu "mână largă". Mai au câteva minute înainte ca ofertele să apară în hol, așa că se bucură de cafeaua cu guler spumos și alb ca zăpada de ieri. A făcut-o Olimpia azi. "Cafea sub plapumă" a fost notița lui Victor pe un bilețel, pe vremea când era doar vis frumos, prea ambițios, și nici duminicile nu le dădeau cadoul ăsta, al păcii în pat, acasă.

Așa cum la baie linia de final e când începi să te faci prună, la statul în pat, acesta devine prea mult când începi să te transformi în pară mălăiață. Îi așteaptă scaunul plin de haine, cu două poveri distincte, craci și mâneci legate în bluză.

Se trezesc (deșteaptă?... ridică?).

Încep săptămâna care le va defini următorul capitol din viață.

Victor trimite mesajul: "Poți să ne vedem azi?"


Ude și cu cerneală curgând roșu sau albastru - după sigla magazinului care vrea să atragă - revistele de care au nevoie Silveștrii fac turnuleț azi la ușa blocului care se scurge și el de culoare. Burlane arămii de la murdărie, nu de la patină, și îmbinări de pe care cade, ca un rimel adunat în lacrimi sub ochi, mizeria anului care imediat se duce, fac spațiul unul de ocolit.

Despre acest turnuleț ordonat în dezordinea lui - revistele, nu blocul - domnul Caporescu are o remarcă de fiecare dată. Aceeași remarcă: "Pe vremea mea, poștașii erau de meserie, dom'le." Acum, bătrânul pregătit de vremea posomorâtă, cu o umbrelă agățată de mână, cu mânerul de lemn încovoiat, le spune imediat cei vede venind pe scări:
- Era treaba lor să pună poșta în cutii. Pentru asta erau plătiți și nu erau hoți ca azi. Acum le aruncă aici și lasă, că se ocupă altcineva. Dar mă plătesc ei să le curăț? Nu!
- Nu, nu, admit și Silveștrii. Deși știu foarte bine cum e viața unui împărțitor de hârtii, care niciodată nu va împărți cu larghețe hârtii pe care stau scrise sume de bani. Nu de alta, dar nu le are.

Victor primește răspuns de la Radu: "Nu, scuze, a apărut ceva la un proiect și tre' să mă duc la Primărie. Nu știu cât mă țin ăia."
- Auzi, nene Bala, credeți că o să aibă reduceri la ceva lucruri de casă? întreabă Victor, care în secret crede că vecinul are puteri paranormale la găsit oferte. Așa cum crede că doamna de pe palierul lor are propriile puteri.
- Doar nu vreți să mergeți iar la cumpărături! Ați fost joi.
- Nu, nene, spune bărbatul cu ochii la umbrela baston, care se leagănă vioi ca o limbă de ceas în urcare. Ziceam doar că așa, cinci sau zece la sută la astea ne mai ajută cu ultimele pregătiri.

Tot de la domnul Caporescu a învățat Victor și asta cu mersul la cumpărături o dată și bine, că "dacă nu mergi, nu cheltui".

A fost martor pe viu la peste 50 de ani de experiență în organizare, când bătrânelul a venit cu un taxi din care a scos șase plase la care a avut nevoie de ajutor la cărat. Vechiul domn Caporescu ar fi venit cu trei taxiuri, dar aia e poate un mit, o bârfă sau o poveste răutăcioasă.

Pe vremea când Victor făcea livrări, într-o zi, pe la 11, nici măcar visând că va primi o lecție care îi va face economii babane peste ani, domnul Caporescu stătea în fața scării la vânat de vecini. Concura cu stația taximetristului la a exprima cuvinte care nu păreau că se leagă unele de altele.

Apropiindu-se, a auzit prima dată povestea soției fostă primăriță - la Luduș și fostă soție, și, de fapt, fostă cu totul, că acum se odihnea acolo unde nu mergi cu plasele pline, ci cu sufletul gol. Victor era nou venit în bloc și ce îl recomanda ca băiat educat - dădea bună ziua, oferea ajutor - îl și băga în combinații nefaste.

Încă nu învățase să spună "Nu".

Atunci, cărând pe scări spre etajul 1 cele cinci plase, cât domnul Caporescu îl urmărea de sus cu prima, a aflat despre secretul cumpărăturilor pe listă, o dată pe săptămână și pe stomacul plin: Zi de Șopin^[iii]. Și tot pe listă poți vedea cum vine sfârșitul lumii, căci: "Nu sunt ăștia niște hoți? Caramba cu ei! Nu a crescut petrolul, nu a crescut impozitul, nimic, și ei uite, de la săptămână la săptămână același coș costă cu cinci lei și treizeci de bani mai mult. Încă un iaurt, bă, băiete!"

Cum a ajuns în casa în care încă nu avea pat, Victor și-a notat pe o hârtie lecția asta. Cea cu lista, burta plină și vizita unică, nu aia cu hoții și sfârșitul lumii.

Acum, poate și mai sprinten decât atunci când l-a cunoscut Victor, bătrânul se mișcă asemenea unui atacant spre punctul cu var și pare că vrea să lovească teancul nou depus.
- Etete, oferte! scuipă ca pe o rămășiță de răceală, verde și flegmatic. Iar când dă să lovească cu vârful ascuțit al umbrelei spre reviste, Victor se ferește ca un pisoi maltratat care știe de frica mâinii ridicate.

Olimpia îl prinde pe soțul ei - parcă și mai brunet acum, când e alb la față - de cot ca să îl liniștească, și îi face semn că bătrânul doar dă jos hârtiile ude de deasupra teancului.

Zilele de luni ale lui Victor începeau pe vremuri, când i se uscase laptele la gură, dar nu și literele pe buletin, cu adunări în miros de cerneală. Și cu mâna întinsă după bonuri de masă, dacă ziua era pe la început de lună. Fiecare avea o zonă de acoperit și de mult nu mai era o surpriză care unde pleacă, și nici cât de grea va fi cutia cu facturi. Cam cât doi ciobănești de la munte ținuți în brațe uzi, dacă ar fi ca să compari, că așa se simt ei, ca niște câini, cu lesa scurtă în care îi ține supraveghetorul.

Surprizele veneau pe traseu și puteau fi de categoria "om bun" sau "pumnul și măciuca". Colegii au povești de groază mai ceva ca programul de la cinema, dar speră, mereu speră, că de data asta va fi mai bine și își vor termina traseele de împărțit facturi fără evenimente.

Stăteau toți adunați în camera care mai avea puțin și exploda ca un balon umflat prea mult, cu arome de cafea, transpirație și iz de grabă. O pată de apă - spera el că e apă - se mărea ca locul împușcăturii în filmul de duminică seara, într-o scenă care fascinează ochii abia scăpați de urdori ai celor opt angajați. Liviu, cel mai vechi purtător de geantă, băga bonurile în buzunar și banii în șapcă. Are și secretul acestei munci, așa cum era de așteptat. Victor se temea de el. Nu pentru secretul ăsta, ci pentru că i-a luat zece ani să îl perfecționeze și el nu se vedea făcând același lucru zece ani. Chiar de i-ar crește salariul de 10 ori. Liviu primea aceeași zonă de împărțit facturi și citit contoare de când era Victor în echipă. Auzea mereu aceleași plângeri, dar ceva în tonul bărbatului cu defect de mers și figură de paznic de fabrică l-au făcut pe băiat să ia la pas într-o zi acel teritoriu de douăzeci de străzi pe care bărbatul îl făcea să sune ca o favelă, din care abia a scăpat viu încă o lună. S-a convins singur de realitate. Nu era ca povestea.

Victor primea pe semnătură partea sa de muncă și mergea cu mașina în teritoriul propriu. Avea mai mult noroc ca alții, pentru că dacă la ei suferă spinările, la el cară portbagajul. Deși o lua și pe doamna Mimi, de care îi era milă și care a fost pasager în toate mașinile colegilor, care a ajuns să îl convingă să facă ocol jumătate de oră ca să o lase pe ea prima dată. L-a mituit cu vorbe bune și un chec în fiecare luni. Însă tot norocul lui era spre rău, că aceeași mobilitate - și tinerețea, cei 18 ani ai lui se pun la socoteala traseului - face ca el să termine primul zona sa și ca premiu să primească... alta, în plus. Plus de muncă, același salariu, pentru că așa e normal, "să ne ajutăm între noi", deși niciunul dintre acești "noi" nu i-a dat geanta lor de rezervă când ale lui s-au rupt. Noroc că mama e croitoreasă și lucrează pro bono.

Victor nu a făcut niciodată parte din grupul care se strângea în acele trei litere: N-O-I. Nici ca muncă, nici ca bani. A învățat, însă, de la colegi, că nu se cumpără geantă din banii de salariu. Ar fi absurd să cumperi "scule" noi de lucru, când "ei" trebuie să îți dea scule ca să îți faci treaba. "E interesul lor să muncești. Ar trebui să ne premieze că, la ce condiții avem, tot ne facem norma, nu ca ăia de la Gaz." Dar "ei" nu dau mai mult decât bani și bonuri. Statui și medalii niciodată. Iar banii lui Victor merg cu sfințenie la părinți, cam trei sferturi. Încă.

"O veni și vremea aia", își spunea Victor, luând o nouă încărcătură de facturi în mașina mică, facturi pe care le va băga cu grijă în fantele mici și variate ale căsuțelor poștale din orașul mare. La nea Liviu în teritoriu blocurile nu aveau interfon. Stăteau dispuse cuminți pe rânduri ca boabele pe un știulete de porumb și, cel mai important, peste jumătate aveau căsuțele poștale afară. Mici, gri, ruginite sau împopoțonate ca o vilă pentru hârtii, Victor avea la final de zi senzația că a hrănit bucățică cu bucățică un monstru nesătul cu gură dreptunghiulară. În tot timpul ăsta, suna mereu la ultimul etaj pentru acces. Și mințea. Mințea de rupea, de frica acelui cetățean indignat, fie el și la ultimul etaj. Se putea să fie tânăr și să aibă vreme să ajungă jos la cutiile poștale înainte ca Victor să termine de distribuit facturile. Îl liniștea, însă, gândul că tinerii nu prea fac caz de cifrele de pe hârtii. Și că bătrânii nu au viteza aia decât la furie. Prima dată, băiatul și-a primit "masa" de la un astfel de cetățean, când a făcut greșeala să nu mintă spunând "Poșta!" și a spus în interfon: De la electrica! Deschideți? ca pe o parolă pe care o dă Ali Baba peșterii. În loc să aducă aur, Victor depune facturile când primește acces. Și uneori, așa cum e cazul mesei servite la turul anterior - Să mâncați căcat cu prețurile voastre, hoților! - pleacă mai gol de facturi, dar plin de spume. Spumele nu țin de foame și adunarea de dimineață nu lasă timp de mic dejun - că după traseu Victor are și ore la facultate - așa că orice primea, "carne" sau dumnezei, trebuia să fie de ajuns să acopere chiorăiturile stomacului pe care nu se vedea palmă de grăsime.

"Eh, vârsta asta", spunea doamna Mimi, care avea traseul ei de opt ani și deja cunoștea pe nume multe dintre cifrele de pe facturi. Avea propriile secrete: era mică, femeie, era în vârstă și rapidă. Victor nici nu putea visa că va avea vreodată aceleași atuuri ca dumneaei, dar la fel nici nu visa că îl va apuca schimbarea de prefix tot ca cititor-împărțitor, pe minimul pe economie și câteva bonuri de consum.

A cerut odată supraveghetorului, cu un curaj nebun ce doar la tineri mai există - și pe care maturii l-au numit nesimțire - dacă se mai pot schimba între ei zonele, măcar o dată la șase luni. Domnul Liviu a râs atât de violent că un muc i s-a catapultat din nara dreaptă, protejată de mai puține fire de păr, fix pe gulerul cămășii în carouri, ca un pion la șah. Parcă nici nu mai era nevoie să spună ceva ca să știe Victor ce părere are de ideea lui, dar i-a spus oricum: "Ce-am găsit al meu să fie!"

Învață, însă, de la Liviu Silvestru, care e tatăl său - și care l-a adus în echipă imediat ce a scăpat de BAC spunând "Tu nici nu știi ce vrei de la viață, lasă pe mine" - și de la 17 doamna Mimi, și de la supraveghetorul lor, care își respectă bătrânii, lecții care vor sta deasupra celor din facultate. Într-un manual imaginar pe care Victor îl construiește ca să îl aducă la obiectivul ăla de Pensionar la 35 de ani, scria:
Lecția 1: Să îți faci treaba mai repede ca alții înseamnă să primești în plus sau să îndrepți și treaba celor care nu și-o fac repede. Sau bine.
Lecția 2: Nu o să poți niciodată să faci lucrurile mai prost decât le poți face, așa că împacă-te cu asta și nu te mai plânge de metodele altora. E vina ta că ești perfecționist și dedicat.
Lecția 3: Învață să spui Nu. Dar nu spune tot timpul Nu copiilor tăi și nici viselor tale.
Lecția 4: Întotdeauna este un mod mai bun de a face la fel de mulți bani.
Lecția 5: Dacă primești pe ce muncești orice altceva decât bani, o să ajungi să cheltui mai mult.

Lecția a treia i-a luat încă zece ani să o pună în aplicare când manageri, supraveghetori, asociați, parteneri, angajați sau vecini făceau lucrurile știind că vine din urmă cineva să le facă bine sau au cerut ajutor, deși era treaba lor să îl ofere. Dar niciodată nu e târziu.

Niciodată nu e târziu nici pentru masa care venea în cele din urmă după traseul de opt sau zece mii de facturi. Nu voia să cheltuie bani - ca bonuri - pe două mese, așa că așteaptă să termine.

Victor îi spunea recompensă și așa va rămâne pentru el mereu prânzul târziu, o recompensă și nu o obligație pe care o ai față de propriul corp. Poate de aia încă se bucură de mesele sale. Și clar de aia s-a îngrășat imediat ce nu a mai avut o slujbă la care pașii cu miile și kilogramele cărate erau parte integrantă din fișa de sarcini.

Dar să nu dăm din poveste în altă poveste.

- Asta e altă poveste, să știi, tinere! Etica asta a muncii... respectul... Tecaci Inele. Și nevastă-mea le avea, avea peste măsură, că s-a dus și m-a lăsat gol pușcă, când puteam să avem... oho, multe. Eu și Urseasca, ne-au lăsat să murim încet ăștia.

Olimpia ridică revista cu reduceri de jos și își ferește ochii de bătrânul care în orice secundă le va spune de soția sa, primărița, care s-a prăpădit de doi ani.
- Primăriță și din aia bună, și ce? I-a făcut cineva statuie? Ca la asta de la 4. Baba asta are de toate, numa' moștenitori nu. Are aur acolo aud, în apartament...

Știți cum la hoteluri sar de etajul 13? Așa ocolesc cei din bloc etajul 4 în fund, spre acoperiș, și apartamentul 13 de aici. Doar domnul Caporescu, uneori domnul Turcescu și rar doamna Ursescu mai amintesc de ființa de acolo.

Tace și Olimpiei i se pare că urma să spună "dar am căutat și nu e", dar bătrânul continuă: Am auzit că odată avea câine, era o javră fără pedigreu.
- Pedigri, îl corectă Victor.
- Așa. Și a venit la el veterinarul că nu mânca. Și ăla, ca să își bată joc, zice: "Doamnă, icre negre ați încercat?" Și aia, nebuna, a zis: "De care îmi recomandați, că la Bila nu sunt de calitate". No, așa și proasta mea. A lăsat să își bată joc alții.
- Știți, poate dacă depuneți o propunere la Primărie, poate...
- Fraieră a fost, Dumnezeu să o odihnească. Ăștia au acuma câte 3, 4, 10 apartamente. Și la Mureș sau la Cluj, nu la Luduș. Da' nu, ea să fie corectă, că i-ar face statuie, continuă bătrânul, ignorând-o și pe Olimpia, și pe poștașul care, deși cu funcție oficială și cu scrisori serioase în tolbă, tot pare fericit când scapă pe ușă, după ce a lăsat două notificări de la bănci.
- Tot depun cereri, măcar atât. Cum era să am și eu acuma o chiriuță sau două? Să nu mă aștept de la stat să îmi dea măriri de pensie... Că pe spinarea voastră îmi dă, mă copiii... Pe vremea lui tata - era șef de sindicat - se știa de ce muncești. Aveau grijă de tine. Nimic nu duceam lipsă, avea carne din aia bună, nu ca azi: găini umflate cu uruială, cum vezi în revista aia. Auzi, ăla a fost poștașul?
- Dada.
- Iar le vin la ăștia notificări de la bancă. Și ei stau cu mașina aia de o sută de mii acolo jos, ai, ai, Doamne! Măcar la mine e mizerie în casă că sunt bătrân. Dar când vin tovarășii mei fac curat, la ăștia dai cu excavatorul la o parte mizeriile.

Olimpia nu are chef - nici azi - de o recapitulare a vieții sociale sau financiare a blocului, că nici la Mireasa sau Big Brother nu s-a uitat vreodată. Ce nu menționează domnul Caporescu este că îi dă zece lei femeii de serviciu - care sărmana e redusă mental - și aceasta petrece încă pe cât a stat în bloc, ca să facă lună din planeta cu două camere de la etajul unu a bătrânului. Iar familia Buza are gemeni, băieți, și doar o cameră. Se adună viața între praguri.

Dar domnul Caporescu se uită la ei pe monitoare și știe tot ce mișcă, pentru că s-a mișcat și infiltrat destul de repede când au venit să instaleze camerele în bloc ca să primească parola. De fapt, Olimpia nu știe nici cum îi cheamă pe vecinii de la parter. Sau pe cei de la unu, doi sau trei, după tot trei ani de stat aici, cu Victor. Așa că prinde prima revistă de sus și apoi, cu saluturile normale și fără să mai aștepte răspunsuri sau vorbe de duh, se depărtează.

Bătrânelul, cu sacoul mâncat de molii la un colț de guler, dar cu o batistă de mătase la piept, se apucă să adune revistele publicitare și să le arunce la coș.
- Numa minciuni. Oferte, auzi, spune, dar păstrează până la urmă una în plasa pe care a adus-o cu el și care, cu verdele ei pătat, umbrește sacoul elegant - chiar dacă vechi - și ceasul cât un an de pensii.
- De ce nu le lasă până ia toată lumea din ele? întreabă femeia.
- Păi nu ai auzit ce a zis, sunt "numa minciuni", un procent covârșitor de 100% abureli.
- Minciuni, neminciuni... el merge să își facă lista, spune ea și îl urmărește cu privirea pe titirezul care a terminat munca pentru care se așteaptă să fie recompensat măcar cu un "bună ziua" de tânăra care iese din scară. Fata, însă, îl ignoră și capul domnului Caporescu se zguduie ca un cutremur de patru grade. Intensitate, nu magnitudine. Că la un cutremur, magnitudinea Richter se referă la energie, iar Mercalli la efecte. La domnul nemulțumit, intensitatea pe scară e perceptibilă, mai pronunțată la etajele superioare, adică la pălărie, și durata poate fi apreciată ca suficientă să transmită dezamăgire.
- Poate așa a avut destui bani pentru ceasul ăla, nu? Hai să ne facem și noi lista când ajungem în parc, propune Victor ca schimbare de subiect.

Între ei subiectele se schimbă cu două ocazii: când axul care împarte buzele între fericire și tristețe se modifică la unul dintre ei periculos de tare spre cea din urmă, sau când Olimpiei îi vin idei pe care nu mai poate să le țină pentru ea, că altfel uită.
- O să fie la ofertă cafeaua! a reținut ea după poza de pe prima pagină și se gândește dacă să ia două sau doar un pachet. Vor avea nevoie de mai multă zilele care vin, cu toți musafirii care se anunță, dar e păcat de ea să rămână când ei pleacă. Eh, o poate face cadou!

E încântată de economia pe care o fac de când au spumător. Au evitat cheltuiala pe un espressor cu un aparat care a costat doar cât patru cafele în oraș.

Sunt dependenți de cafeaua de dimineață, mai ales acum când doza de cofeină nu îi mai provoacă anxietate lui Victor. Un cont de economii și câteva investiții, câteva vizite la doctor după care nu numeri dauna la buzunar, și ceva vitamine care costă cât trei cine în oraș, dar care se adună, nu doar se depun pe termen lung, fac asta: te vindecă de anxietăți care te bântuie de când cu facturile și de teama de ciomagul clientului nemulțumit.

Acum stresul e să prindă oferta la cafea, dar intensitatea - nu magnitudinea - e mică. Pentru că pot merge la cumpărături când lumea lucrează și pot analiza cât lumea se grăbește, și pot face economii acolo unde lumea - de nevoie, de foame, din grabă, din stres - nu s-a gândit să o facă.

De șase luni spumătorul a adunat sute de cafele "ca la cafenea" și mustăți de lapte care să fie pupate cu dragoste în pat. Au rărit ieșirile de când cu el, iar singurul dezavantaj este că gulerul alb nu se menține în magnitudine până ajung în parcul de lângă calea ferată. Așa ar bea cafeluța și în oraș, dar cu cafeaua de acasă.

Fără îndoială că lecțiile pe care le luau de la cunoscuți, prieteni și vecini, și pe care le testau până la adoptare sau eliminare, contaseră pentru a ajunge aici.

Aici e o zi de luni.

Victor și Olimpia au 1.052.007,35 euro în cont, câteva investiții - pe creștere - și apartamente, beau cafea spumoasă în pat, până la zece, se plimbă "ca bătrânii" și țin... post. Nu de nevoie, ca pe vremuri, ci cu determinarea ultimelor 145 de zile de numărat calorii. Pentru că el are colesterolul cu treizeci peste limită, Olimpia cu 13 kilograme peste normal, și ar fi păcat să se complacă în situația asta acum, când nu mai au scuza stresului, ca să le considere acceptabile.

Și în plus, săptămâna asta se văd cu părinții și cu prietenii, și doar o cină mai consistentă înseamnă automat nevoia eliminării micului dejun și nevoia de pași adunați pe aplicații, care scad din amorțeală. Oricum îl eliminau, ani de lipsă fac această primă masă să cadă greu în stomacuri antrenate pe acid de cafea și ulcer de la stres. Cu atât mai mult era nevoie să îl sară azi, că aseară au fost la o zi de naștere și numai tortul i-a dus peste limita de calorii pe două zile.

Azi e luni și chiar dacă nu e o zi de luni ca pe vremuri, iar literele nu mai sunt acronimul lui:
Lucru
Urgent
Năuc
Iar

Și Iar și Iar și Iar, ca hamsterul în roată, dar tot urmează o săptămână plină de probleme de rezolvat.
- Nu sunt probleme, sunt dileme, spune Victor.
- Poftim? întreabă Olimpia cu un zâmbet larg spre el, așa cum face ori de câte ori bărbatul mai scoate câte o maximă optimistă.

După zece pași, ajunși la colțul blocului gri cu "galben urină", care când a fost nou era "galben soare", el încetinește pasul care, tot din obișnuință, încă e prea rapid să fie considerat pas de plimbare.
- Nu se duce nicăieri ziua fără noi, n-a trecut nici douăzeci la sută!

E luni. Nu e nevoie, dar tot s-au pus în mișcare, chiar dacă mai târziu. S-au îmbrăcat, se vor plimba, vor suna și vor stabili întâlniri și, în principiu, vor trece prin toate etapele necesare pentru a spune Adio acestei părți din viața lor.

Cu ultima zi de luni aici, într-un pat cunoscut, cu vecini cunoscuți, cu prieteni vechi și viață amânată.