Valea femeilor-lup

Laura Pariani (n. 1951) este prozatoare, autoare dramatică și scenaristă italiană. Născută lângă Milano, și-a petrecut o mare parte din copilărie în mediul rural, experiență care stă la baza multora dintre cărțile sale. Absolventă de filosofie a Universității din Milano, face primii pași în domeniul artistic ca plastician și autoare de benzi desenate, iar apoi intră în învățământ unde lucrează vreme de două decenii. Din anul 2000, se dedică exclusiv scrisului.

Debutează în 1993 cu un volum de proză scurtă intitulat Di corno o d'oro, pentru care primește prestigiosul premiu literar Grinzane Cavour. Urmează o lungă listă de volume de proză scurtă și de romane, pentru care este recompensată cu numeroase distincții literare, printre care Grinzane Cavour (pentru a doua oară), dar și Mondello, Chianti, Procida-Isola di Arturo-Elsa Morante sau Premiul Vittorini. Cel mai recent volum al său, romanul Selvaggia e aspra e forte, a apărut în 2023 la Editura La nave di Teseo.

În 2025, Laura Pariani a fost recompensată cu Premiul Campiello pentru întreaga carieră.
Undeva în Alpii italieni, la granița dintre două provincii istorice, Piemont și Lombardia, trăiește Fenísia, ultima descendentă a unei familii de gropari. E singură într-un cătun din care toți locuitorii au plecat de mult, căutând confortul și comoditatea vieții de la oraș. Aflată ea însăși la apusul vieții, protagonista își duce zilele în armonie cu natura, îngrijind mormintele vechiului cimitir de care nu s-a îndepărtat niciodată prea mult.

Îmbinând ficțiunea cu mijloacele jurnalismului și ale antropologiei, Laura Pariani zugrăvește cu mare acuitate și forță epică o lume dispărută pe care o reconstituie minuțios din amintiri, legende, superstiții, proverbe și zicători.

Povestea Fenísiei este cea a tuturor femeilor (a smintitelor, așa cum sunt numite de gura satului) care au îndrăznit să spună nu sau să-și dorească mai mult, a celor care au ieșit din rând și au plătit scump pentru nesupunerea lor.

Deși la prima vedere pare sumbru, romanul Valea femeilor-lup este o meditație emoționantă despre viață și moarte, despre iubire și natură, despre tradiție și modernitate, despre săraci și bogați, despre nedreptate, dar mai ales despre felul în care religia și cutumele ancestrale au fost interpretate rigid și absurd, zdrobind nemilos viețile multor generații de femei. O carte în care cititorii români vor regăsi numeroase elemente familiare și care, pe alocuri, e străbătută de un umor irezistibil.


Familia unui gropar dintr-un sătuc de munte duce o viață de sărăntoci lipiți pământului. În valea *** se moare ori când ești copil, ori când ești hodorog. Iar felul în care vine moartea să-i secere pe oameni se schimbă de la un an la altul. Dacă recolta de cartofi e slabă, se poate ca și morții să fie mulți. Dacă, însă, recolta e bună, nimeni nu crapă. Nimeni nu-i așa tâmpit, încât să moară în anul în care recolta e bună. Desigur, se mai întâmplă ca, uneori, câte un năuc să moară strivit de trunchiul unui copac la tăiat de lemne în pădure sau să se prăvălească în vale cu tot cu căruță; sau câte unul e trimis pe lumea cealaltă de un catâr care-i trage o copită. Se mai întâmplă să se și înece careva în șuvoi: dimineața, în albia pârâului abia curge un fir de apă, ai zice că o capră ar putea s-o bea dintr-o înghițitură, iar la prânz devine cumplit de învolburată și de furioasă, iar din pricina asta se mai întâmplă ca vreun gură-cască să fie târât de ea la vale... În anii pe care Marziano îi numește "mai buni", se ajunge până la opt sau nouă morți. Din păcate, însă, groparul n-are parte de ei toți. Dacă, spre exemplu, un cioban își dă duhul prin hăul de la cascadă, cine mai dă de el? Nu rămâne nici măcar un oscior de îngropat. Ca să nu-i mai punem la socoteală pe ăia care emigrează, poate în Germania sau hăt pe la Mericuța și cu asta, la revedere, că dus a fost; în cel mai bun caz, în sat ajunge vestea că s-a prăpădit printr-o telegramă pe hârtie din aia țeapănă, că nu-i bună nici măcar la privată. Oricum, puțini sunt cei pe care groparii îi numesc "morți grași", din care să răsară niscai firfirei. Firește că Doamna cu coasa bate și la ușile bogătanilor când le vine ceasul: atunci se face o înmormântare cu ștaif, se trag clopotele, pe sicriu vezi lipite litere aurii, iar groparul primește și el un bacșiș mai acătării. Dar asta rar se întâmplă. De obicei, sunt înmormântări de doi bani. Fiindcă în valea asta în care a stăpânit doar foamea, viața a fost mereu amară: șapte vânători, șapte ciobani și șapte pădurari fac douăzeci și unu de suflete amărâte și cu curu-n vânt. Ce să mai și zici, în familia unui cioclu nu prea ai de ce să despici firu-n patru.

*
Fenísia C. se naște în noiembrie 1928 în casa îngrijitorului cimitirului din Satu Mic, după cum numește lumea din vale așezarea de pe creasta muntelui, ca să o deosebească de Satu Mare din fundul văii. Casa se înalță chiar lângă morminte: mai demult, Capela Sufletelor din Purgatoriu era lipită de ea, dar, apoi, Marziano și fratele său, Biâs, au mai construit o anexă la magazia de unelte, pentru că familia se mărise cu două neveste, iar acum mica sacristie și casa îngrijitorului alcătuiesc o singură clădire.

Toți bărbații din familia C. au lucrat dintotdeauna la cimitir. De aceea, Fenísia crește printre pietrele funerare, iar asta nu i s-a părut niciodată ciudat. Cioclu e tat-so Marziano, iar înaintea lui au fost bunicul și străbunicul. De când e micuță, de câte ori măicuța ei Ghitín nu se simte bine, tat-so Marziano o duce cu el în cimitir ca să n-o lase singură: o așază într-o lădiță la umbra chiparosului și o lasă acolo, înfășată strâns ca o rudă de salam, cu sticluța de lapte în mânuțe.

Dintre cele mai vechi amintiri pe care le are, imaginea care-i vine în minte Fenísiei e asta: tat-so și cei trei unchi - Biâs, Pietro și Martino - aplecați să sape și să pregătească o groapă nouă. Sau casa bunicilor din partea mamei, în piațeta din Satu Mic, cu bătrânul Remigio, care coase ciubote mormăind pentru sine: "Omul s-a născut liber, dar peste tot e-n lanțuri..." și cu bunica Malvina, care uneori se oprește din brodat ca s-o salte pe copilă pe genunchi cântându-i cântecelul cu unchieșu' Toce:
Povestea cu unchieșu' Toce,
care nu prea are voce,
care-n grâu nu secera
și nici pace nu găsea.

Apoi, îi vine în minte imaginea măicuței sale Ghitín, pe care și-o amintește cam așa: o grădinuță cu niscai roșiuțe și dovleci, lipită de cimitir, cu o grămadă de buruieni afurisite de smuls, cu gard viu din cimișir, cu fântâna și cu ea, cu Ghitín îndoită de spate și săpând ca să pregătească straturile pentru răsaduri sau împrăștiind bălegar pe ele, pe care la sfârșitul zilei o apucă pandaliile... Și dac-ar fi să se gândească la lumea asta și la viață în general, ar fi cam așa: un stol de corbi croncănitori, chiparosul, pietrele mormintelor, catafalcul, depozitul de sicrie ce stau înșirate de-a lungul pereților, viermii cei grași de care ți se face oleacă scârbă, larvele care mișună prin lemnul putrezit de parc-ar dansa, răscrucile potecilor din cimitir care, atunci când plouă, se prefac în băltoace pe fundul cărora se odihnește întotdeauna câte un chip.

Nici n-a început bine să umble, că Fenísia îi imită pe cei mari cum poate: dă cu săpăliga pe morminte de parc-ar vrea să ajute la curățenia lor, smulge buruienile de pe lângă cruci, schimbă apa din vazele cu flori, le aruncă pe cele ofilite. La urma urmei, nu diferă foarte mult treaba asta de ce lucrează cu măicuța ei în grădiniță sau în poiată. [...]


Au fost despărțite doar în lunile în care Fenísia a mers să lucreze la orezărie, după ce a terminat clasele primare. Pentru că aici în vale, încă din timpul lui Noe, veneau o dată pe an negustorii de copii care recrutau lucrători: părinții îi "închiriau", iar cumpărătorul îi ducea cu el, băieții erau folosiți ca să curețe hornurile șemineelor prin casele din zonă, dar erau puține familiile care-și dădeau băieții, plecau doar cei care erau mai firavi și mai subțirei. Însă obiceiul era să fie date fetele, ca să lucreze ca servitoare la oraș sau jos în vale, la plivit orezul de buruieni. Știe duduia cum se cultivă orezul, nu? Mai întâi se ară, după care se fac malurile de protecție, acolo unde se dorește să fie; erau unele câmpuri care trebuiau tăvălugite, pentru că, acolo jos, pământul e un amestec de nisip și pietriș, și de-aia absoarbe multă apă. Se seamănă în aprilie și se dă drumul la apă; după aceea, când orezul a împlinit cincizeci de zile se începe plivitul. Pe ea au pus-o într-o fermă împreună cu mai multe fete din vale: trebuia să se trezească în miez de noapte, porneau apoi în grup pentru ca, la patru dimineața, să înceapă să lucreze pe câmp. Mergeau cu bicicleta, cu o plasă trasă peste roata din spate, să nu cumva să li se încurce poalele rochiei între spițe... Începeau când abia se lumina de ziuă, cu orezăria scufundată într-o negură cenușie, apăsătoare.

Se muncea multe ore. Prea multe. Ziua părea că nu se mai termină. Șefa încerca mereu să le tragă în piept pe toate, le fura până și ultimul minuțel. Și pentru că niciuna dintre fete nu avea ceas, iar spaima de patron era generalizată, coana șefă spunea întotdeauna cât era ceasul: mereu fura minute, zece la prânz și zece seara. Din pricina asta, ca s-o facă să nu-și mai ia atâta nasul la purtare, într-o bună dimineață, una dintre lucrătoare a luat deșteptătorul, l-a ascuns în șorț și l-a pus să sune la prânz. Când s-a făcut amiază, ceasul a început să sune, țââârrr, iar fetele au sărit toate cu iuțeala fulgerului și s-au așezat pe șanț ca să ia o pauză. Șefa, ar fi trebuit s-o vedeți: rămăsese ca proasta, nu-i venea să creadă că nu mai are tromful în mână; tot striga că ceasul ei încă nu arată miezul zilei, se agita, se agita, ehei, dac-ați fi văzut cum se agita. Însă lucrătoarele se așezaseră deja pe marginea șanțului... Trecea greu timpul, da. Mai ales după-amiaza părea că nu mai trece. Uneori mai trăncăneau, însă patronului nu-i plăceau limbuții: spunea că fetele se moleșesc fiindcă li se distrage atenția. Din motivul ăsta, șefa le interzicea să vorbească. Iar atunci, ca să facă față mai ușor oboselii și să nu se gândească la după-amiezile dogoritoare care nu se mai sfârșeau, fetele cântau. De parcă toate cântecele alea erau o cârjă, un sprijin. Nu o crede? Cântau ca să nu plângă. Până în ziua de azi îi răsună în urechi corurile alea.

Apoi, la sfârșitul zilei, coana șefă marca într-un registru orele pe care fiecare dintre ele le lucrase și după aceea le plătea. Și uite că trecea vremea și pe când se întorcea la fermă era deja noapte. Aproape că nu aveau timp să doarmă: în dimineața următoare, din nou la lucru de la ora patru, cu spinarea tare ca lemnul. Parcă vede și acum șirul de biciclete care înaintau câte două sau câte trei, pe când, în zori, din orezărie se ridică aburul alb al dimineții: toate palide, cu ochii înfundați în orbite, cu brațele atârnând fără vlagă, fetele păreau niște fantome.

Din fericire, ea a muncit așa doar un sezon. Nu, două. În '38 și-n '39. Însă, în al doilea an, pentru cele patruzeci de zile de plivit, a fost cazată într-un singur loc, la o fermă foarte aproape de câmpul pe care lucra: astfel scutea drumul de aproape o oră pe bicicletă până la orezărie. Da, era un adevărat batalion de femei: de la fetițe la femei în toată firea, venite de peste tot. Patronul punea la dispoziție dormitorul: o cameră cât toate zilele, plină cu paturi de campanie, valiza fiecărei locatare sprijinită de perete și încuiată cu lacăt, exact ca lăzile soldaților în cazarmă. Seara, rația de mâncare le era împărțită în castroane de aluminiu: exact ca-n cătănie. Patruzeci de zile de infern, să-ți distrugi sănătatea. Până la sfârșit aveau spatele tot numai o durere; apoi țânțarii, soarele care ardea, lipitorile care le umflau gleznele. Mare mizerie mai era lucrul acolo, dacă stai să te gândești.

Măcar de-ar fi fost plătit bine. Neeee. Bani puțini și cincizeci de chile de orez: dar din ăla cu bobul spart, care nu se putea scoate la vânzare, însă în gospodărie nu era rău. Dacă merita toată truda? Pe vremea aia nu prea aveai de ales.

Cât despre toate zvonurile care circulau - că femeile care lucrau la plivitul orezului departe de casă și de ochii vigilenți ai familiilor se zbenguiau și se dedau la tot felul de aventuri amoroase -, sunt povești din filme. În timpul nopții, niciuna dintre ele nu sărea pârleazul ca să se ascundă prin vreun șanț de pe câmp. Fiindcă, la ora nouă seara, și mintea, și trupul zăceau late pe patul de campanie: nici nu te întindeai bine, că ochii se închideau, adormeai buștean, nici măcar timp să-ți imaginezi vreo dorință n-aveai... Singura sărbătoare era Curmaja, chiar când se termina de plivit: atunci se organiza o seară de dans în bătătura fermei și se dansa curenta și giga^[i]; lumea se punea pe băute și unele dintre fete se mai și îmbătau. Se îmbrăcau cu izmene albe bărbătești, își împodobeau părul cu pene de făzăniță, iar pe față își desenau cu cărbune barbă și mustăți; unele dintre ele chiar își puneau în spate o ghebă din cârpe ca să arate cât era de grea munca cu spinarea mereu încovoiată. Dar toate astea erau treburi femeiești secrete, bărbații nu aveau voie să ia parte la ele. [...]


[...]
Cineva i-a trimis vorbă unchieșului Tersilio că pe vârf de munte e nevoie de un fierăstrău pentru amputări. Decizia de a-i încredința sarcina Fenísiei vine de la sine: pentru o fată isteață cu cuvintele la ea e o joacă de copii să treacă de punctele de control, doar se știe, cine are limba dezlegată ajunge până la capătul lumii; și-apoi, e așa de tânără, că nemțălăii n-or să bănuiască nimic. Ordinele sunt limpezi: o să meargă în oraș, o să intre în farmacia cutare, o să ceară cutare lucru; o să ducă apoi pachetul la locul cutărică, unde o să primească indicații cu privire la modul în care o să-l care până sus pe munte; dacă o opresc, să inventeze ceva poveste, să facă pe șmechera.

Ei, și așa, fata se urcă pe bicicletă și, pedalând în zigzag, se îndreaptă grăbită spre oraș. Grisa, care nu se știe cum a aflat că se pune ceva la cale, pornește după ea ca un magnet și i se prăvălește în față într-o curbă, cerându-i verișoarei să-i zică încotro s-a pornit. Fenísia nu vrea să-i povestească tărășenia de-a fir a păr. Pufnește și se pune iar pe pedalat. Dar cealaltă o oprește, insistă, se agață de bicicletă și nu mai e nimic de făcut. Exasperată, Fenísia o ia cu ea: așezate amândouă pe șaua micuță, coboară într-o cursă nebună spre oraș; speră ca un înger de sus să le ocrotească și să le scutească de întâlniri nedorite.

În oraș, lasă bicicleta la gară; traversează piața ținându-se de braț, în timp ce-și repetă în gând indicațiile primite de la unchieș: Fenísia știe exact ce are de făcut. Cu un aer indiferent, se apropie încet de farmacie.

Farmacistul e străveziu de frică, nu-și găsește cuvintele în fața zâmbetului inconștient al celor două fete; în orice caz, înțelege păsăreasca mesajului și le sfătuiește părintește să mai facă o tură prin piață și să se întoarcă peste patru ore: de atâta timp are nevoie ca să demonteze instrumentul, să-l împacheteze bucată cu bucată și să-l ascundă pe fundul unui paner.

Până aici totul decurge bine, dar în piață, lovitură de trăsnet, doi soldați de gardă le opresc la control: un sudist aproape tuciuriu și un nemțălău care pare că n-ar avea sânge-n el, așa e de străveziu și cu pielea deschisă la culoare. Fenísiei i se face un rău de speriat, inima îi bate de trei ori mai repede. Nebuna de Grisa îi șoptește însă încetișor:
- Ce-ar face oare Cino și Franco dac-ar da nas în nas cu un inamic la pândă?

Atât e de ajuns, o scurtă scânteiere din priviri, pentru ca Fenísia să-și revină și să ia un aer de munteancă nevinovată venită la târg ca să cumpere provizii pentru tot neamul, a cărei singură grijă este să se târguiască pentru un preț mai mic; de altfel, Grisa îi dă apă la moară cu grația ei de salon, ca un îngeraș de treisprezece ani: își vântură codițele foarte blonde, și le mângâie, motiv pentru care cei doi soldați sunt vrăjiți de ea și le lasă să plece mai departe glumind.

Fenísia este totuși speriată: de ce le-or fi oprit tocmai pe ele? Bănuiesc ceva? Le-au urmărit? Ce-ar fi mai bine, să se întoarcă la farmacie sau să meargă înapoi în vale fără să fi rezolvat nimic? Un șuvoi de gânduri.

Până la urmă, se duc să ia panerul. Acum urmează însă partea cea mai grea: și dacă le opresc din nou? Farmacistul le sugerează să meargă pe cărări puțin umblate, dar Fenísia se gândește că ar fi mai bine să facă totul la lumina zilei: nu din extravaganță sau din imprudență, ci fiindcă presupune că nimănui nu-i va trece prin minte că ea ascunde ceva dacă merge pe drumul principal. Fără cale de mijloc. Și așa, cele două verișoare pornesc pe șosea; dar le e așa de frică, încât tot drumul râd cu buzele albite de înfiorare.