Anul a început bine, cu o promisiune: să văd toate răsăriturile. Și să le fotografiez. Apoi să trimit pozele câtorva oameni importanți pentru mine. Aflasem că dimineața te poți încărca cu energie și mă gândeam că ajută și fotografia. Nu a ajutat. Unul dintre destinatarii răsăriturilor mele a murit.
Cred că trebuie să fii prezent fizic la întâlnirea cu soarele.
Până să moară, m-am gândit că ajută îmbrățișările. N-au ajutat nici ele. A murit în spitalul acesta, la care mă uit acum. Aici am născut-o și pe fata mea. Anul acesta am început o nouă tradiție: o vacanță doar noi două. Prima destinație a fost Parisul. În 2026 va fi Sevilla. A fost minunat. Am fotografiat răsăritul de pe Montmartre.
Am făcut liceul sanitar și am început practica în spitalul acesta la paisprezece ani. Eram un copil. Nu aveam probleme la vederea sângelui, dar suferința umană mă impresiona atât de tare încât leșinam. Apoi m-am făcut medic.
Anul acesta am fost la un congres la Praga. De la hotel nu se vedea răsăritul, așa că am mers treizeci de minute cu tramvaiul și apoi am urcat până la cetate. Răsăritul a fost minunat.
Mai fusese un plan. O vacanță în Grecia, pe urmele filozofilor. N-a avut loc. Boala care, în final, l-a luat pe om ne-a luat și această bucurie. Promit că o să mergem. Și veți fi acolo cu noi.
A urmat concediul la lacul Garda.
Am ajuns, fără să ne dăm seama dinainte, la un restaurant gourmet. Totul era impecabil: masa din lemn masiv, paharele cu picior subțire ca un fir de miere, tacâmurile așezate pe un suport de marmură. Mâncarea venea ca un spectacol: spume, coșulețe, baloane de aer. Frumoase. Corecte. Efemere.
Am mâncat încet, cu sentimentul că stricăm niște tablouri. Gusturile dispăreau repede, ca baloanele de săpun.
Mi-a plăcut. Nu mă mai duc.
Și a mai fost despre scris. Am scris în fiecare zi un text pe Facebook. Am scris la temă la Ficțiuni reale. Unele texte au fost alese pentru a fi publicate pe LiterNet.ro. Și ar mai fi și despre înot. Și poate cel mai important: despre prieteni.
Lucrez tot într-un spital. Am încercat să ajut. Câteodată am reușit, câteodată nu. Au fost seri în care eram atât de obosită încât adormeam la nouă, spre disperarea iubitului meu.
Apoi a murit un coleg de facultate. Apoi am aflat că o prietenă e bolnavă. Apoi a murit omul acesta.
Și acum stau pe bancă, în fața spitalului, și mă uit înapoi la anul care stă să treacă.
Bănuiesc că asta e viața.
Îmi amintesc că primăvara aceasta mi s-a părut cea mai frumoasă. Și toamna mi-a plăcut mult.
Da, asta e viața: frumusețe și pierdere, iubire și durere. Viața e ca o cutie de bomboane - niciodată nu știi ce aromă va avea.
La mulți ani!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)