Sau despre de-materializarea (abstractizarea) materiei prin continuarea separării în "materii".
Se vorbește mult de "programă". De pedagogia literaturii nu vorbește nimeni. Nu e vorba de teoria & istoria literaturii. Ci, repet, de pedagogia ei. Care, la fel ca literatura pentru copii (nu și pentru tineret: aceia sînt "prinși" deja), cere geniu. Cel mai tangibil, colectiv. Gianni Rodari gen (minimum).
Limba maternă ca limbă străină pe care o știm deja, dar pe care tocmai de aceea trebuie să o învățăm permanent. Literatura: chestia asta, lungvistică, dar la putere.
Cearta (în sens politico-cultural de "cherelă") pe marginea programei de-a noua (ba prea nouă, ba prea veche) este de fapt o defulare prin procură a unor dezbateri esențiale ale societății românești, dar pe care oamenii politici doar le simptomatizează (citește: exprimă), nefiind capabili să le exprime sau să le dezbată clinic (citește: diagnosticheze și trateze). Și atunci se discută aici, între universități, unde capacitățile de conceptualizare și de discursivizare cultă sînt exersate, dar deplasat în sens psihanalitic, ceea ce nu se discută, dar îmbolnăvește (tocmai prin incapacitate de discutare) societatea.
Pentru că mai mult decît de literatură, e vorba de istorie. Dar se dovedește cît de importantă este, istoric, prezenteist și futurist, literatura pentru proiecții și propuneri identitare. Și nu de istorie/antiistorie, ci de-a dreptul meta-: ce înțelegem prin istorie, cum ne privim istoric, cum practicăm istoria și pe noi înșine în istorie. Sînt discuții de metodă despre cum să ne privim și să ne concepem pe noi înșine. O ceartă binevenită (în sfîrșit se ceartă unii pe ceva ce contează, și o fac cum ar trebui s-o facă oamenii politici despre orice). Sper să iasă scandal. Dar pe bune, să rămînă, să se zgîrie ceva. Etc.
Școala presupune (sau nu?) învățarea, aflarea a ceva ce nu ști, adică alteritatea. Nu trebuie să fim dublu (sau chiar multiplu) prezenteiști, sîntem oricum, implicit, ca perspectivă: sîntem istorici, aparținem doar timpului nostru (de unde și neîncetatele și atît de diversele tentative - unele, vai, reușite - de evadare din real). Dar din timpul nostru (ca și de pe solul nostru), încotro ne uităm? Și cum? Doar în jos și îndărăt/într-o parte, pentru a măsura umbra pe care reușim să o facem?
Problema nu este deci: istorie/anti-istorie, ci concepția, implicită și explicită, despre istorie. Or, se pare că dincolo de literatură, care astfel devine mai mult sau mai puțin o figurantă, un "proxy", despre istorie este de fapt vorba și cearta. Cum scriem celelalte istorii (pentru că istoria este compusă, nu unitară)? Supralicitată la un moment dată, apoi evacuată (balans extremist), chestiunea istoriei literaturii române revine mascat pe calea școlii și în plină criză cronică a autorității școlii și a însăși ideii de învățare. Dar noi nu prea avem istorie (nu în sens de materie, ci de istoriografie și de teorie). Acolo e criza. Iar acum e vorba de un simptom concentrat al multor crize intelectuale și disciplinare adunate. În primul rînd, a istoriei ca disciplină.
Mai ales așa-numita literatură veche are nevoie de traducere (transliterare, adaptare). Apoi literatura însăși este o falsă unitate ideală, căci fiecare operă este o limbă în limbă, o "vorbire" (performare, reconstruire) particularizantă a "limbii" (altceva care nu există decît ideal, ca proces și ca flux), o "realizare" și actualizare a limbii ca sistem de posibilități și virtualități. Care demonstrează, poate, că vorbirea cel mai bine se scrie.
Absolut de acord (asupra acestui punct) cu Andrei Terian cînd spune că "ar fi complet impropriu ca liceenii români să învețe despre autorii vechi în clasa a IX-a, la începutul ciclului liceal, prin aplicarea mecanică a unui cronologism desuet. Nu am pretins că în liceu NU ar trebui să se studieze deloc cronicarii! Dar nu la clasa a IX-a". "Literatura română veche" (concept fals, impropriu, metodologic anacronic) este limbă străină care are nevoie de traducere.
O istorie a poeziei românești vechi prin Levantul, de pildă. Levantul este o adevărată istorie. Care i-ar putea pasiona pe copii, printr-un mare contemporan postmodern, ca introducere supra-literară, dar ludică, dinspre prezent, în vechi, dar nu învechit.
Istorie, bine, dar care istorie a istoriei (literaturii, dar nu numai)? Aceeași? Una singură?
Da, în materie de predare/învățare a limbii & literaturii române, hibrid, adică combinat, adică multi-perspectival e cel mai bine: nu există (și nu e bine să fie practicată) o singură perspectivă asupra "umanioarelor". Dar o discuție cu adevărat pertinentă ar presupune discutarea arhitecturii strategice a predării respectivei "materii" pentru toți cei patru ani de liceu.
Am prieteni, în cazul de față, și de o parte, și de cealaltă (în alte cazuri, de nicio parte). Ce pot să spun: era nevoie de o nouă fractură, de o nouă fisură? Chiar totul, pînă la cel mai fin, se crapă? Sau totul - sau ceea ce contează - era de fapt putred (adică mort și neîngropat), și iese puroiul cînd pe ici, cînd pe colo, cînd pe la alimentarea cu apă, cînd pe la Ministerul Apărării, cînd pe la Ministerul Educației, cînd pe la Înalte Curți Otomane de Justiție și Castrație? Se sparg țevile unde nu te aștepți, ceea ce dovedește că instalația e dusă, defectul constituțional fiind confundarea deversării cu alimentarea: ne alimentăm pe acolo și cu ce ar trebui să eliminăm. Strict în cazul cu programa de limba și literatura română, dacă e așa cum se spune, e încălcată însăși democrația, care înseamnă mai presus de orice proceduri. Ceea ce înseamnă că de fapt PROGRAMA este PROGRAMUL PARTIDULUI în continuare unic: Securitatea.
Continuă, deci, tumultul în jurul programei LLR de clasa a IX-a, discuție care mă interesează mai curînd din profil spate atît timp cît paradigma și matricea traducerii - singura, după opinia mea consolidată într-o credință intimă exprimată public, relevantă pedagogic - nu trece nimănui prin cap.
O întrebare preliminară însă, din interiorul discuției: cum poți să te cerți doar pentru clasa a IX-a? Ce relevanță are cînd nu știi cum să proiectezi întregul ciclu curricular? Ambele tabere, care își dau cu "agendele" (cartonate uneori pînă la cheratinizare) în cap, ar putea avea dreptate strict pentru clasa a IX-la, dar cîtă vreme discuția nu are în vedere întregul ciclu, ea mi se pare strategic descalificată și chiar puerilă. Sau cumva LLR se va studia doar în clasa a IX-a? Și în ce raport se va afla LLR cu celelalte discipline umaniste (în frunte cu istoria însăși) și cu studiul limbilor? Sau doar buricul ne interesează, ca fiind cel mai aproape de pîntec? Puțin zoom out, please!
În chestiunea Programa LLR-IX. Presiune național-identitaristă surdinizată și perifrazată inabil, printr-un de stil nominal și mai ales un slash buclucaș "noi/ceilalți", evitarea sintaxei lămuritoare, a frazei logice legate și curajoase, asumate, de tip (de exemplu): nu noi versus alții, ci noi prin/ca alții, cu toții alții.
Apoi, confuzia Lumini/Iluminism, persistența creatoare de confuzii a celui din urmă termen. Kant sau Herder? Mă tem că Herder bate aici Kant. Sapere aude! Mă tem că nu se poate fără filosofie. Dar nici fără discipline umaniste meta-, critico-reflexive, precum sociologia și antropologia, care ne permit, tocmai, să ne detașăm de noi înșine ca să ne putem identifica cu noi înșine deschis, rațional, liber, în cunoștință de cauză. Sau definiția renanian-contractualistă a națiunii. Sau festele tratării izolate a literaturii (și, în general, a învățămîntului pe "materii"), reminiscență refulat-defulatorie a "autonomiei esteticului".
Cum să predai separat, pe bucăți, felii, percele, domenii, feude disciplinare, adică harcea-parcea epistemologic, adică doar literar și fără filosofie, și, în plus, cu ocultarea uneia dintre ideile principale ale acelui moment - traducerea -, un (pen)ultim (ultimul fiind, probabil, ca vîrf al modernității deja pe panta ei descensivă, avangardele "istorice") moment sincretic de vîrf al culturii europene, "complexul" Lumini-Romantism, cînd "disciplinele" sau "materiile" nu erau, tocmai, despărțite? Contravenție epistemologică pură, în act.
În plus, "literatura veche" fără explicarea noțiunii politico-economice moderne de autor?
Altfel spus: nu se poate face nou cu vechi.
Plus practica ministerială vicioasă a "încredințării directe", nu a concursului ("licitației") de idei, acum în cazul programei LLR-IX.
Eu aș începe prin a activa "audiența" școlară, prin a-i face să scrie despre ei înșiși, încercînd să se descrie și să se numească, fiecare pe sine și pe ceilalți. Obișnuința filosofică de a scrie zilnic, pentru a te obiectiva. Bazele etice și filosofice ale scrisului, și scrisul ca inventare de sine, ca "tratament fabulatoriu" contra falsei autenticități deja date, "naturale", care nu ar trebui decît "regăsită", cultivată și exprimată, traficată de ideologia "dezvoltării personale". Creare de sine prin scris. Simplu și practic. De exemplu.
Puțin Darnton, Chartier & comp, puțină perspectivă material(ist)ă și mediologică asupra literaturii, altfel literatura, practicarea literaturii doar la vîrf (nu ca un lanț reliefat de munți, ci ca piscuri în cîmpie, pe teren plat) apare ca un lucru abstract și chiar absurd, rupt de realitate, inutil: ne-legat, adică i-logic. Cum să faci să apară și să fie resimțită nevoia subiectivă și obiectivă re-înnoită de literatură, necesitatea și libertatea literaturii? Societatea se de-școlarizează și pentru că școala e prea... școlară și școlarizată, în rău. Iar ruptura "scholară" de realitate nu trebuie soluționată prin abandonarea "materiei" proprii și revărsarea în "comunicațional", resursa este în materia însăși, dar bine și potrivit, realist adaptată. Și puțin Ivan Illich intermediar.
De exemplu: "Fluency in reading is also more often than not a result of such extracurricular activities. Most people who read widely, and with pleasure, merely believe that they learned to do so in school; when challenged, they easily discard this illusion" (Deschooling Society).
Copiii care vor citi sînt cei cărora li se citește, cărora cineva le va fi citit, pentru care practica cititului este ceva familial-familiar. Obișnuința lecturii doar pe mîna școlii? Fatal, ipocrit și cinic de tîrziu! Școala: pregătire pentru societate sau reparare față de societate? Avanpost, laborator sau refugiu? Școala nici măcar nu există, e o instituție-fantoșă și acoperire. Școală e societatea în întregul ei. Față de care școala ar trebui să corecteze, sau să pregătească? Și așa mai departe (și mai afund).
Bătălia pe o programă sau alta e epitomic tragi-comică. Pentru că nu întîmplător aici explodează tot ce e, nu rezolvat, dar nici măcar problematizat în amonte și de jur-împrejur. Lărgiți cadrul și împlîntați bisturiul!
Am călcat, altfel spus, pe un buboi, ne doare și urlăm ca proștii unii la alții, crezînd, magic, că putem rezolva local globalul. Nu se poate. Dar dacă tot am nimerit pe o bubă, hai să apăsăm și să stoarcem pînă la sînge. Putem? Ne țin baierele? Sau de fapt ne țin frîiele?
Se vorbește mult de "programă". De pedagogia literaturii nu vorbește nimeni. Nu e vorba de teoria & istoria literaturii. Ci, repet, de pedagogia ei. Care, la fel ca literatura pentru copii (nu și pentru tineret: aceia sînt "prinși" deja), cere geniu. Cel mai tangibil, colectiv. Gianni Rodari gen (minimum).
Limba maternă ca limbă străină pe care o știm deja, dar pe care tocmai de aceea trebuie să o învățăm permanent. Literatura: chestia asta, lungvistică, dar la putere.
Cearta (în sens politico-cultural de "cherelă") pe marginea programei de-a noua (ba prea nouă, ba prea veche) este de fapt o defulare prin procură a unor dezbateri esențiale ale societății românești, dar pe care oamenii politici doar le simptomatizează (citește: exprimă), nefiind capabili să le exprime sau să le dezbată clinic (citește: diagnosticheze și trateze). Și atunci se discută aici, între universități, unde capacitățile de conceptualizare și de discursivizare cultă sînt exersate, dar deplasat în sens psihanalitic, ceea ce nu se discută, dar îmbolnăvește (tocmai prin incapacitate de discutare) societatea.
Pentru că mai mult decît de literatură, e vorba de istorie. Dar se dovedește cît de importantă este, istoric, prezenteist și futurist, literatura pentru proiecții și propuneri identitare. Și nu de istorie/antiistorie, ci de-a dreptul meta-: ce înțelegem prin istorie, cum ne privim istoric, cum practicăm istoria și pe noi înșine în istorie. Sînt discuții de metodă despre cum să ne privim și să ne concepem pe noi înșine. O ceartă binevenită (în sfîrșit se ceartă unii pe ceva ce contează, și o fac cum ar trebui s-o facă oamenii politici despre orice). Sper să iasă scandal. Dar pe bune, să rămînă, să se zgîrie ceva. Etc.
Școala presupune (sau nu?) învățarea, aflarea a ceva ce nu ști, adică alteritatea. Nu trebuie să fim dublu (sau chiar multiplu) prezenteiști, sîntem oricum, implicit, ca perspectivă: sîntem istorici, aparținem doar timpului nostru (de unde și neîncetatele și atît de diversele tentative - unele, vai, reușite - de evadare din real). Dar din timpul nostru (ca și de pe solul nostru), încotro ne uităm? Și cum? Doar în jos și îndărăt/într-o parte, pentru a măsura umbra pe care reușim să o facem?
Problema nu este deci: istorie/anti-istorie, ci concepția, implicită și explicită, despre istorie. Or, se pare că dincolo de literatură, care astfel devine mai mult sau mai puțin o figurantă, un "proxy", despre istorie este de fapt vorba și cearta. Cum scriem celelalte istorii (pentru că istoria este compusă, nu unitară)? Supralicitată la un moment dată, apoi evacuată (balans extremist), chestiunea istoriei literaturii române revine mascat pe calea școlii și în plină criză cronică a autorității școlii și a însăși ideii de învățare. Dar noi nu prea avem istorie (nu în sens de materie, ci de istoriografie și de teorie). Acolo e criza. Iar acum e vorba de un simptom concentrat al multor crize intelectuale și disciplinare adunate. În primul rînd, a istoriei ca disciplină.
Mai ales așa-numita literatură veche are nevoie de traducere (transliterare, adaptare). Apoi literatura însăși este o falsă unitate ideală, căci fiecare operă este o limbă în limbă, o "vorbire" (performare, reconstruire) particularizantă a "limbii" (altceva care nu există decît ideal, ca proces și ca flux), o "realizare" și actualizare a limbii ca sistem de posibilități și virtualități. Care demonstrează, poate, că vorbirea cel mai bine se scrie.
Absolut de acord (asupra acestui punct) cu Andrei Terian cînd spune că "ar fi complet impropriu ca liceenii români să învețe despre autorii vechi în clasa a IX-a, la începutul ciclului liceal, prin aplicarea mecanică a unui cronologism desuet. Nu am pretins că în liceu NU ar trebui să se studieze deloc cronicarii! Dar nu la clasa a IX-a". "Literatura română veche" (concept fals, impropriu, metodologic anacronic) este limbă străină care are nevoie de traducere.
O istorie a poeziei românești vechi prin Levantul, de pildă. Levantul este o adevărată istorie. Care i-ar putea pasiona pe copii, printr-un mare contemporan postmodern, ca introducere supra-literară, dar ludică, dinspre prezent, în vechi, dar nu învechit.
Istorie, bine, dar care istorie a istoriei (literaturii, dar nu numai)? Aceeași? Una singură?
Da, în materie de predare/învățare a limbii & literaturii române, hibrid, adică combinat, adică multi-perspectival e cel mai bine: nu există (și nu e bine să fie practicată) o singură perspectivă asupra "umanioarelor". Dar o discuție cu adevărat pertinentă ar presupune discutarea arhitecturii strategice a predării respectivei "materii" pentru toți cei patru ani de liceu.
Am prieteni, în cazul de față, și de o parte, și de cealaltă (în alte cazuri, de nicio parte). Ce pot să spun: era nevoie de o nouă fractură, de o nouă fisură? Chiar totul, pînă la cel mai fin, se crapă? Sau totul - sau ceea ce contează - era de fapt putred (adică mort și neîngropat), și iese puroiul cînd pe ici, cînd pe colo, cînd pe la alimentarea cu apă, cînd pe la Ministerul Apărării, cînd pe la Ministerul Educației, cînd pe la Înalte Curți Otomane de Justiție și Castrație? Se sparg țevile unde nu te aștepți, ceea ce dovedește că instalația e dusă, defectul constituțional fiind confundarea deversării cu alimentarea: ne alimentăm pe acolo și cu ce ar trebui să eliminăm. Strict în cazul cu programa de limba și literatura română, dacă e așa cum se spune, e încălcată însăși democrația, care înseamnă mai presus de orice proceduri. Ceea ce înseamnă că de fapt PROGRAMA este PROGRAMUL PARTIDULUI în continuare unic: Securitatea.
Continuă, deci, tumultul în jurul programei LLR de clasa a IX-a, discuție care mă interesează mai curînd din profil spate atît timp cît paradigma și matricea traducerii - singura, după opinia mea consolidată într-o credință intimă exprimată public, relevantă pedagogic - nu trece nimănui prin cap.
O întrebare preliminară însă, din interiorul discuției: cum poți să te cerți doar pentru clasa a IX-a? Ce relevanță are cînd nu știi cum să proiectezi întregul ciclu curricular? Ambele tabere, care își dau cu "agendele" (cartonate uneori pînă la cheratinizare) în cap, ar putea avea dreptate strict pentru clasa a IX-la, dar cîtă vreme discuția nu are în vedere întregul ciclu, ea mi se pare strategic descalificată și chiar puerilă. Sau cumva LLR se va studia doar în clasa a IX-a? Și în ce raport se va afla LLR cu celelalte discipline umaniste (în frunte cu istoria însăși) și cu studiul limbilor? Sau doar buricul ne interesează, ca fiind cel mai aproape de pîntec? Puțin zoom out, please!
În chestiunea Programa LLR-IX. Presiune național-identitaristă surdinizată și perifrazată inabil, printr-un de stil nominal și mai ales un slash buclucaș "noi/ceilalți", evitarea sintaxei lămuritoare, a frazei logice legate și curajoase, asumate, de tip (de exemplu): nu noi versus alții, ci noi prin/ca alții, cu toții alții.
Apoi, confuzia Lumini/Iluminism, persistența creatoare de confuzii a celui din urmă termen. Kant sau Herder? Mă tem că Herder bate aici Kant. Sapere aude! Mă tem că nu se poate fără filosofie. Dar nici fără discipline umaniste meta-, critico-reflexive, precum sociologia și antropologia, care ne permit, tocmai, să ne detașăm de noi înșine ca să ne putem identifica cu noi înșine deschis, rațional, liber, în cunoștință de cauză. Sau definiția renanian-contractualistă a națiunii. Sau festele tratării izolate a literaturii (și, în general, a învățămîntului pe "materii"), reminiscență refulat-defulatorie a "autonomiei esteticului".
Cum să predai separat, pe bucăți, felii, percele, domenii, feude disciplinare, adică harcea-parcea epistemologic, adică doar literar și fără filosofie, și, în plus, cu ocultarea uneia dintre ideile principale ale acelui moment - traducerea -, un (pen)ultim (ultimul fiind, probabil, ca vîrf al modernității deja pe panta ei descensivă, avangardele "istorice") moment sincretic de vîrf al culturii europene, "complexul" Lumini-Romantism, cînd "disciplinele" sau "materiile" nu erau, tocmai, despărțite? Contravenție epistemologică pură, în act.
În plus, "literatura veche" fără explicarea noțiunii politico-economice moderne de autor?
Altfel spus: nu se poate face nou cu vechi.
Plus practica ministerială vicioasă a "încredințării directe", nu a concursului ("licitației") de idei, acum în cazul programei LLR-IX.
Eu aș începe prin a activa "audiența" școlară, prin a-i face să scrie despre ei înșiși, încercînd să se descrie și să se numească, fiecare pe sine și pe ceilalți. Obișnuința filosofică de a scrie zilnic, pentru a te obiectiva. Bazele etice și filosofice ale scrisului, și scrisul ca inventare de sine, ca "tratament fabulatoriu" contra falsei autenticități deja date, "naturale", care nu ar trebui decît "regăsită", cultivată și exprimată, traficată de ideologia "dezvoltării personale". Creare de sine prin scris. Simplu și practic. De exemplu.
Puțin Darnton, Chartier & comp, puțină perspectivă material(ist)ă și mediologică asupra literaturii, altfel literatura, practicarea literaturii doar la vîrf (nu ca un lanț reliefat de munți, ci ca piscuri în cîmpie, pe teren plat) apare ca un lucru abstract și chiar absurd, rupt de realitate, inutil: ne-legat, adică i-logic. Cum să faci să apară și să fie resimțită nevoia subiectivă și obiectivă re-înnoită de literatură, necesitatea și libertatea literaturii? Societatea se de-școlarizează și pentru că școala e prea... școlară și școlarizată, în rău. Iar ruptura "scholară" de realitate nu trebuie soluționată prin abandonarea "materiei" proprii și revărsarea în "comunicațional", resursa este în materia însăși, dar bine și potrivit, realist adaptată. Și puțin Ivan Illich intermediar.
De exemplu: "Fluency in reading is also more often than not a result of such extracurricular activities. Most people who read widely, and with pleasure, merely believe that they learned to do so in school; when challenged, they easily discard this illusion" (Deschooling Society).
Copiii care vor citi sînt cei cărora li se citește, cărora cineva le va fi citit, pentru care practica cititului este ceva familial-familiar. Obișnuința lecturii doar pe mîna școlii? Fatal, ipocrit și cinic de tîrziu! Școala: pregătire pentru societate sau reparare față de societate? Avanpost, laborator sau refugiu? Școala nici măcar nu există, e o instituție-fantoșă și acoperire. Școală e societatea în întregul ei. Față de care școala ar trebui să corecteze, sau să pregătească? Și așa mai departe (și mai afund).
Bătălia pe o programă sau alta e epitomic tragi-comică. Pentru că nu întîmplător aici explodează tot ce e, nu rezolvat, dar nici măcar problematizat în amonte și de jur-împrejur. Lărgiți cadrul și împlîntați bisturiul!
Am călcat, altfel spus, pe un buboi, ne doare și urlăm ca proștii unii la alții, crezînd, magic, că putem rezolva local globalul. Nu se poate. Dar dacă tot am nimerit pe o bubă, hai să apăsăm și să stoarcem pînă la sînge. Putem? Ne țin baierele? Sau de fapt ne țin frîiele?