Lui Ciprian Mihali și lui Cristian Iftode
Un Foucault "estic". Ceea ce lipsește teoriei foucaldiene a subiectivării individului prin-în/contra puterii (prin distincția determinantă dintre plierea-încovoiere-supunere și plierea reflexiv-etică-"spirituală") este figura disidentului, eminamente est-europeană și orientală, necunoscută și poate chiar imposibilă, cel puțin în modernitate, în Occident (unde s-a întruchipat altfel).
Disident: "trădător", opoziție din interiorul puterii, creație anti-putere din putere; subiectivare prin/în putere, internă puterii, dar (tocmai de aceea) contra ei (nu anti-: anti-presupune frontalitatea, o anumită exterioritate, adică tocmai "moșirea" și "nașterea" pe care o caută disidentul; ieșirea, lupta în vederea luptei).
Havel & comp.
Pentru că numai în Est-Orient ("Eurasia") puterea a ajuns să acopere și să determine totul, nepermițînd altă exterioritate decît... lumea însăși, care prin simpla ei existență o atacă. Totalitarismul înseamnă stare de război permanent. Rusia, Putin, America, Trump, azi: supraputeri "atacate", în care numai disidența mei este posibilă. Dar care tocmai de aceea trebuie documentată istoric, "la ea acasă", în țările "Eurasiei", est-europene și orientale, tiranic-imperialiste prin constituție istorică.
Foucault era interesat și fascinat de figura disidentului est-european, pe care o înțelegea mai mult instinctiv, dar care i-a determinat teoria despre puterea "productivă" direct sau indirect, uni-politic sau etico-politic.
Figura nenumită, dar structurală și mai ales structurantă dintr-un text definitoriu, emblematic precum "Inutile de se soulever?" (Inutil să ne răsculăm, să ne ridicăm vertical, în două picioare, și să ne punem în mișcare, să ne dez-morțim?), este tocmai disidentul care luptă împotriva puterii dinăuntrul puterii și cu armele puterii, cu litera ei mincinoasă (puterea a avut întotdeauna ambiții totalitare și a vrut "post-adevăr", de-asta trebuie ea ruptă în bucăți, segmentată și împrăștiată, spulberată adică distribuită și împărțită, de-blocată).
Disidentul est-european luptă laic pentru literalitatea unei cuceriri revoluționar-occidentale: drepturile omului. Disidentul oriental poate lupta pentru literalitatea vorbelor unor religii sau pentru aceeași laicitate.
Aici trebuie săpat, trebuie "completat", redat Foucault (lui însuși): cu Estul.
Disidentul e un "produs" al tipului estic și oriental, "eurasiatic", de putere: totalitar, religios sau "secularizat" teocratic.
Disidentul nu trebuie confundat cu frații lui occidentali: eretici, opozanți, rezistenți, avertizori etc.
AZI. Ceea ce Foucault numea "intelectual specific" (pentru a i se opune intelectualului universal al lui Sartre) ar putea fi numit, recunoscut și inventat azi ca disident specific, adică integrat, expert trădător.
Dez-universalizare însă? Din păcate, nu. Totalitarismul și-a reluat mania înnăscută: se și ne universalizează (în rău.
*
Degeaba, deci, avem dreptate, dacă nu avem arme: Europa.
*
IA = falsificarea totală, generalizată, universală. Nu dematerializare, ci separarea strictă a "lumii" dematerializării de lumea materiei (singura bază de lume).
Separarea de materia tot mai rară, care nu mai poate fi pentru toți.
Și atunci, pentru toți, materializarea i-realității, iar materia și realitatea, lumea propriu-zisă, doar pentru unii: privilegiu strict, segregare în consecință.
În ghetoul IA. Închidere în i-realitate, sau în realitatea fără materie. Și monopolizarea nu doar a resurselor, ci a însăși ideii de materie.
IA = ersatz generalizat, pe care noi îl actualizăm, îl realizăm, îi dăm realitate. Noi sîntem realitatea irealității. Materialitatea irealității noi sîntem.
Aceștia mi se pare că trebuie să fie unii dintre termenii de lucru. Pentru începerea lucrului.