Un roman retro despre identitatea americană

Citiţi un fragment din această carte.

Descendent al unei familii de emigranţi evrei din Rusia, Edgar Lawrence Doctorow (n. 1931) a copilărit în cartierul newyorkez Bronx, printre americani de culoare. Expresie sublimată a acestei experienţe, romanul său-fanion Ragtime (1975) o proiectează într-o imagine a istoriei Americii de la începutul secolului XX şi până la Primul Război Mondial. Un portret contradictoriu, deloc flatant, în care accentul cade asupra mizeriei imigranţilor, asupra discriminărilor etnico-rasiale, a sărăciei şi exploatării. Dar şi o imagine a stângii americane din epoca industrială ("The Old Left"), de la sindicalismul radical şi militantismul socialist la revoluţionarismul anarhist. "Cealaltă parte" a istoriei americane este reprezentată de creativitatea tehnologică şi de succesul economic al marilor inventatori, de mogulii Morgan şi Ford, de senzualitatea detracată a high life-ului, dar mai ales de familia din New Rochelle (New York), întruchipare tipică a Americii standard. Avem, de fapt, în roman o imagine plurală, conflictuală asupra familiei americane, cu trei "protagonişti" reprezentativi: familia middle class, burgheză, albă şi protestantă, armonioasă dar alunecând spre criză; apoi familia de imigranţi evrei, săracă, rătăcitoare şi văduvită de absenţa mamei, dar năzuind către o nouă plenitudine; în fine, familia de culoare, dârză, dură şi eroică, dornică să se emancipeze, dar distrusă în faşă de şovinismul alb (la rigoare, pot fi adăugate şi exemple colaterale: de la eşecurile maritale din biografia seducătoarei Evelyn Nesbit la refuzul familiei de către militanta anarhistă Emma Goldman, propovăduitoare a amorului liber). Toate personajele sunt, într-un fel sau altul, "tipice", "exponenţiale" pentru categoria lor socio-mentalitară, dar nu în sens clasic sau... realist socialist, ci oarecum postmodern. Critica a vorbit - şi nu a greşit prea mult - despre clişee retrospective şi "pop" asupra istoriei (Fredric Jameson), despre imagini de cartoon retro ş.a.m.d. Desigur, nimic sau aproape nimic "emblematic" pentru perioada anterioară epocii jazului nu lipseşte din panoplie, dar decupajul şi interpretarea de subtext sunt mereu subtile. De la expediţiile exploratorilor (cucerirea Polului Nord de către R. Peary) la avântul psihanalizei (vizita de la Niagara a lui Freud, însoţit de doi discipoli ai săi: F. Kerenyi şi "oedipianul" Jung), de la febra marilor invenţii economico-ştiinţifice la renaşterea compensatorie a interesului pentru egiptologie, ezoterism şi hermetism, de la evadările fabuloase ale iluzionistului Houdini la difuziunea muzicii ragtime dinspre negri spre albi, de la conflictele de clasă, la cele de rasă între "cele două Americi", totul e aici, pus în abisul acestui album de familie al Americii din epoca ragtime... Mai mult: istoria americană se deschide "intercontinental" - printr-o reţea subterană de corespondenţe - către cea europeană şi universală, aflată în pragul atentatului de la Sarajevo şi al primei mari conflagraţii a secolului. Iar frontierele continentale sunt transgresate în dublu sens, căci dacă Freud et Co. trec Oceanul pentru a vizita/explora Statele Unite, iluzionistul Houdini îşi oferă "serviciile" în diferite state europene, iar nababul J.P. Morgan trăieşte, crepuscular, revelaţia Egiptului. Fără a eşua în caricatural, mai curând nostalgic şi bonom decât critic sau parodic, romanul lui Doctorow îmblânzeşte prin distanţă şi estetizare tragediile istoriei "mici" sau "mari", dar nu le bagatelizează. Vorbind despre atitudinea cărţii, comentatorii au subliniat pe drept cuvânt "umanismul evreiesc radical" al autorului, vizibil inclusiv în identificarea sa profundă, compasională, cu problemele imigranţilor şi ale populaţiilor oprimate. Roman de tip melting pot al expansiunii americane, al inventării de noi identităţi şi al emancipărilor conflictuale, Ragtime este şi o verigă a unui proiect auctorial mai amplu despre ipostazele istorice ale stângii din S.U.A., mergând până în anii '60.

În mod semnificativ, cartea apare în 1975, în perioada marii depresii ce a însoţit sfârşitul războiului din Vietnam (fragmente ample au văzut lumina tiparului cu un an înainte, în The American Review). Unii critici radicali au văzut în ea un blamabil simptom al "dezangajării". Alţii, mai moderaţi, au evidenţiat, dimpotrivă, paradoxalul, nostalgic-ambivalentul ei caracter critic. (Este suficient să amintesc în treacăt amplele analize pe care i le dedică Fredric Jameson în faimosul Postmodernism or The Cultural Logic of Late Capitalism, 1991, sau replica Lindei Hutcheon din volumele despre poetica şi politica postmodernismului.) Ficţiune istorică sau "metaficţiune istoriografică", Ragtime are, oricum, meritul de a (re)problematiza reprezentarea estetică a istoriei, cu sau fără majusculă, într-o naraţiune briantă. Iar istoria este aici ironică în justiţia ei imanentă.

Ecranizată cu succes (în 1981) şi adaptată ca musical (în 1998), naraţiunea nu abandonează - oricât de "postmodernă" ar fi - ingredientele clasice ale romanescului: acţiune dinamică, personaje "rotunde", memorabile, suspense, pictură de medii extrem de variate. Nu amestecă aiuritor registrele, nu dezechilibrează strident perspectivele, nu experimentează autist, nu eseizează pedant şi nu intertextualizează baroc. Caracterul scenic şi cinematografic este marcat, story-ul - alert şi coerent, în ciuda caracterului multifaţetat, iar elementele de senzaţional sunt impecabil orchestrate într-un concert reunind, comprimat, mai multe romane "de epocă". Este suficient să amintim scamatoriile fantastic-eliberatoare ale lui Houdini, expediţia Tatălui spre Polul Nord (încheiată mediocru - vezi şi penibila defulare sexuală cu o eschimosă animalizată, nespălată), biografia tumultoasă a activistei Emma Goldman în ocurenţă cu dezabuzata Evelyn Nesbit, spectacolul enorm al îndrăgostitului excitat, ascuns în dulap, picarescul călătoriilor paupere ale lui Tateh împreună cu Fetiţa de-a lungul şi de-a latul Americii (de la şomaj, trecând prin sindicalism proletar şi greve, până la succesul "întreprinzător" în artă), ascensiunea "giganţilor" Morgan şi Ford, călătoria grotescă, pseudo-iniţiatică (nu lipsită de o filozofie a deşertăciunii) a celui dintâi la piramidele egiptene, tragica acţiune teroristă a lui Coalhouse Walker et Co. în luptă inegală cu establishment-ul alb, destinul destrămat al Fratelui mai Mic... Am putea spune - o frescă a marii şi micii istorii americane de la o mie nouă sute şi... dacă termenul de "frescă" n-ar fi deplasat şi impropriu prin sugestia sa monumentalistă. Şi apoi stilul: alb, dinamic şi funcţional, distant şi totodată complice, cu propoziţii scurte, fără volute inutile, dar capabil să surprindă stări de spirit şi atmosfere - dizolvate poetic în text precum ceaiul în apă...

Nu e deloc clar cine narează în acest roman deliberat ambiguu la toate nivelurile. Pe anumite porţiuni, vocea narativă pare că-i aparţine Băiatului care, ajuns la senectute, îşi rememorează copilăria, pe altele - unui terţ care a valorificat, neutru, diverse mărturii. De fapt totul pare a fi orchestrat, pe ansamblu, de o instanţă omniscientă dar cu o identitate plurală, indeterminată... (Pentru un minuţios examen naratologic, v. Models of Misrepresentation: on the Fiction of E.L. Doctorow de Cristopher D. Moriss, 1991.)

Coexistenţa unor figuri istorice reale (care apar ca personaje secundare) alături de altele pur "ficţionale" (şi principale!) sau livreşti a făcut, la rândul ei, obiectul a numeroase comentarii. Procedeul a fost de altfel folosit şi la noi de Paul Georgescu (în Solstiţiu tulburat), de Bedros Horasangian în romanul Sala de aşteptare (1987), ulterior şi de alţii. Interferenţa celor două serii imprimă un caracter ambiguu naraţiunii: primele o "autentifică", îi conferă plauzibilitate creând iluzia unei realităţi istorice verificabile, celelalte o derealizează, transformând-o în poveste. Nu toate personajele "reale" au însă aceeaşi pondere şi aceeaşi funcţie narativă. Căci dacă iluzionistul Harry Houdini, militanta anarhistă Emma Goldmann, exploratorul polar Robert Peary, industriaşii Henry Ford şi J. P. Morgan, frumoasa victimă de lux Evelyn Nesbit, soţul ei Harry K. Thaw şi amantul ei Stanford White se numără printre cele mai importante personaje secundare, iar liderului spiritual de culoare Booker T. Washington i se acordă un anume rol în aplanarea conflictului dintre negri şi albi, în schimb arhiducele Franz Ferdinand al Austriei, secesioniştii mexicani Emiliano Zapata şi Francisco "Pancho" Villa, preşedinţii Statelor Unite, psihanalistul dr. Freud şi discipolii săi mai mult sau mai puţin fideli au mai degrabă roluri de figuranţi, fiind meniţi să confere romanului identitate istorică: "era pe vremea când..." şi să interpreteze subiacent partitura evenimenţială şi ideatică a epocii. Elementul livresc se amestecă, la rândul său, cu "documentul" istoric romanţat şi cu imaginaţia ficţională (care, fără doar şi poate, are primul şi ultimul cuvânt). Spre exemplu, numele muzicianului de culoare Coalhouse Walker e preluat, alături de câteva elemente ale intrigii, din nuvela Michael Kohlhaas a romanticului german Heinrich von Kleist. Dacă personajele secundare "istorice" (şi, în felul lor, excepţionale) au partituri cu ponderi diferite, menite să confere culoare, senzaţional şi, când e cazul, exotism naraţiunii, centrul de greutate al cărţii este asigurat de cele trei familii "reprezentative" social. Exponenţialitatea "albilor" apare marcată, ca în teatrul abstract, prin nonindividualizarea onomastică: familia middle class îi are ca membri pe Tata, Mama, Băiatul, Fratele mai mic al Mamei şi Bunicul, iar cea a imigranţilor evrei - pe frumoasa Fetiţă, pe mama ei izgonită pentru infidelitate (Mameh) şi pe Tateh, membru famelic al unei grupări socialiste a artiştilor opuse anarhismului Emmei Goldman. Doar familia de culoare, oscilând între fidelitate domestică (Sarah) şi emancipare justiţiară (Coalhouse Walker), face excepţie. Puternică şi interiorizată, adolescenta Sarah e, la început, servitoare în casa din New Rochelle. Lăsată "grea" de un muzician de ragtime - cu două decenii mai vârstnic, distins şi cultivat - , ea îl supune unor probe draconice de aşteptare înainte de a-l accepta ca soţ. Dornic să se reabiliteze în ochii iubitei şi să se integreze în comunitatea albă, devenit proprietar "respectabil" al unui Ford model T, bărbatul de culoare e însă umilit de un grup de pompieri albi, iar automobilul său - vandalizat. Încercarea lui imposibilă de a face apel la o justiţie rasistă şi ipocrită îl radicalizează etic până la fanatism: devenit lider al unei grupări teroriste de culoare, asasin în serie şi caz federal, Coalhouse nu încetează să ceară dreptate (o va face, în felul ei, şi Sarah, care sfârşeşte ucisă de gărzile prezidenţiale). Romanul devine din acest moment un thriller sângeros şi palpitant, care ia sfârşit prin capitularea justiţiei "albe" şi - într-o compensaţie cinic negociată - prin executarea publică a liderului, cu răscumpărarea adepţilor săi nu mai puţin fanatizaţi. În faţa familiei de culoare, Tatăl îşi vădeşte meschinăria etică, tot aşa cum, după întoarcerea din expediţia polară, îşi vădise degradarea virilă.

Un rol-cheie în "distrugerea vechii lumi" îl are Fratele mai mic al Mamei: nefericitul tânăr inadaptat şi dezaxat, devenit, după ce Evelyn îl abandonează, inventator malefic al unor arme de distrugere în masă ("make war, not love"...) ajunge să-l sponsorizeze cu explozibil şi bani pe insurgentul Coalhouse. După asasinarea acestuia din urmă, dispare în Mexic, unde-i sprijină, cu acelaşi fanatism ucigaş, pe secesioniştii zapatişti. Cât despre armele sale ultraperformante, ele vor fi utilizate "patriotic" de guvernul Statelor Unite în Primul Război - prin intermedierea comercială a Tatălui - greoiul ofiţer de marină sfârşind ucis, într-un accident naval, de ele. Obsesia inventării unor arme distrugătoare de lumi "vechi" revine, la Doctorow, în The Book of Daniel: o carte "despre" inventatorii bombei atomice. Şi un posibil prilej pentru o reflecţie despre relaţia dintre tehnologie şi resentiment, dintre distrugere şi voinţa "revoluţionară" de emancipare. Nu mai puţin, epica din Ragtime poate fi "citită" şi ca punere în scenă a unei meditaţii auctoriale obsedante despre identitatea şi problemele epocii.

Întreg romanul este construit pe un principiu al fuziunii şi transgresiunii identitare. Ragtime-ul însuşi, ca abordare pianistică fin de siècle, are un caracter ambiguu, de tranziţie către altceva: pornit din muzica plebee, de bar a oamenilor de culoare, dar infuzându-se în cea "cultă", ale cărei reguli armonice le eliberează prin improvizaţie, el simbolizează fuziunea a două lumi până atunci greu compatibile: minoritarii de culoare, marginali şi oprimaţi, respectiv establishment-ul "burghez", colonizator şi suficient. Există şi (multe) alte figuri ale transgresiunii. Marele iluzionist evreu Harry Houdini - fără îndoială, unul dintre cei mai spectaculoşi eroi ai cărţii - reuşeşte, în reprezentaţiile sale, să evadeze din cele mai mirobolante captivităţi. Eliberată de servitutea banală a vieţii alături de un soţ cumsecade dar mediocru, Mama - reprezentantă cumsecade a lumii protestante - se va recăsători, în final, cu Tateh, trecut prin numeroase metamorfoze identitare: artist şi proletar famelic, militant socialist, călător fără bani şi fără domiciliu de-a lungul şi de-a latul Americii, fals baron european, cineast şi întreprinzător de succes... Nici Fratele mai mic al Mamei nu se simte "acasă" în mediul burghez al familiei. E, dimpotrivă, solitar, inadaptat şi nefericit, visând la mari evadări şi răsturnări: e, cu alte cuvinte, mutantul. Irezistibil atras erotic de glamoroasa şi nefericita Evelyn Nesbit - victimă a soţului său Harry K. Thaw, închis pentru uciderea rivalului Stanford White - el va ajunge să-l sprijine (cum am văzut) pe Coalhouse Walker în răzbunarea sa "etică". Sfârşitul pe care, după despărţirea de Evelyn, îl caută cu obstinaţie va veni după un an, când tânărul prematur îmbătrânit este ucis în Mexic. Aflată la rândul ei în căutarea unei izbăviri, debusolata Evelyn se apropie - după arestarea soţului - de anarhista Emma Goldman şi, într-o scenă cvasi-lesbiană, cea din urmă o învaţă să-şi elibereze corpul pregătind-o pentru întâlnirea cu tânărul îndrăgostit ascuns în cameră... Practic, fiecare personaj poate fi situat pe o scală în funcţie de capacitatea sau incapacitatea de a-şi transcende propria identitate. Unii (cei "buni") reuşesc să treacă testul, alţii (captivi iremediabil modului de viaţă burghez) eşuează. Un exemplu tipic de eşec este cel al Tatei: însoţindu-l pe Robert Peary într-o expediţie la Polul Nord, decentul ofiţer nu-l poate urma până la capăt din motive de slăbiciune fizică şi psihică, fiind lăsat la bază. Peste ani va muri într-un accident provocat de armele pe care "geniul malign al Fratelui mai mic" le inventase, şi pe care el însuşi se angajase să le vândă guvernului american. Roabă a unei senzualităţi dependente de lux, Evelyn nu reuşeşte să se rupă de propria "clasă", eşuând în "obscuritate" existenţială. Doar soţul ei, arestatul Harry K. Thaw, se va răscumpăra, finalmente, prin nebunie: eliberat din ospiciu, îl regăsim mărşăluind fericit de Ziua Armistiţiului... O categorie distinctă este aceea a personajelor "revoluţionare": luptători fanatici, oameni ai resentimentului incapabili de bunătate. Ei sunt meniţi, invariabil, unui sfârşit pe măsură: Fratele mai mic al Mamei şi intratabilul Coalhouse Walker sunt omorâţi în luptă, iar Emma Goldman e deportată. Singurii beneficiari ai happy-end-ului sunt "cei buni", capabili de bunătate şi generozitate reală: Mama şi Tateh (viitor cuplu marital şi emblemă a fuziunii etnice), respectiv Băieţelul şi Fetiţa (un cuplu "fratern" pe măsură), fără a-l uita pe bebeluşul negru adoptat de familia melting pot. În acest punct romanul nu se poate sustrage unui anume tezism idealizator, numai bun pentru o ecranizare de succes şi pentru o adaptare de musical... Inteligenţa artistică a lui Doctorow salvează însă situaţia, inclusiv expedierea brutală a mai multor destine, printr-un final de natură să strângă firele în cea mai bună soluţie narativă posibilă. Graţie efectului de distanţare în timp, romanul captează - fermecător - rezonanţele istoriei pe frecvenţele unei lumi apuse: "Pe atunci, epoca muzicii ragtime apusese, odată cu răsuflarea grea a maşinii, de parcă istoria n-ar fi fost decât o melodie cântată pe o pianină mecanică". Aşadar: un roman retro despre identitatea americană...