Iulia Popovici: Să-ncep cu o întrebare cuminte. Cum s-a făcut de-ai ales tocmai scenografia?
Alina Herescu: Aşa a fost să fie, şi cred c-a fost cea mai bună alegere pe care-am făcut-o în viaţa mea, fiindcă simt că pentru asta sunt făcută şi nu mă văd făcând altceva. Mă simt foarte bine în pielea asta, chiar mi-am găsit locul. A fost o întâmplare, am făcut liceul la "Tonitza" şi, după ce-am trecut prin toate atelierele (se făceau prin rotaţie în clasa a IX-a), ultimul era scenografia; şi de cum am ajuns acolo, profesoara (care şi ea era din întâmplare acolo, ţinea locul altcuiva) a spus că trebuie să fac neapărat scenografie. Eu nu înţelegeam prea multe la vremea aia, de plăcut îmi plăceau toate, dar ne-au dus în culisele Teatrului Bulandra, la Sala Izvor, să ne arate ce şi cum, ce înseamnă o scenă, culise etc., şi când am ajuns acolo mi s-au tăiat brusc picioarele, am început să tremur, mi-au dat lacrimile şi-am spus că eu de-aici nu mai plec, asta trebuie să fac. La mine e suficient să-mi intre microbul. Îmi convine şi ca modalitate de expresie plastică, mie plăcându-mi foarte mult oamenii n-aş fi putut să fac pictură închisă într-un atelier.
I.P.: Ăsta e motivul pentru care specialitatea ta sunt costumele?
A.H.: Într-un anumit fel, pentru că nu-mi place să lucrez cu jumătăţi de măsură, adică să fac numai costume sau numai decor. Nu prea pot să le gândesc separat, îmi vin amestecat şi cred că în principiu e mai bine aşa, în felul ăsta pot să fie unitare, ceea ce e obligatoriu. Mai am şi norocul să dau peste oameni cu care mă împac şi cu care mă-nţeleg foarte bine şi atunci cred că lucrurile ajung să se lege.
I.P.: Costumele tale sunt întotdeauna uşor recognoscibile pentru atenţia pe care-o dai unor lucruri altminteri neglijate, machiajul, coafurile. Modelezi într-un fel foarte accentuat personajele.
A.H.: Le simt într-un fel sau altul, de la lectură, de la discuţii, şi oricum munca noastră e în echipă, mie îmi place să stau de la începutul repetiţiilor, aproape că citim şi textul împreună, eu şi regizorul, şi inventăm, ne jucăm. Nu ştiu, eu aşa le simt, uneori îmi vin, vizualizez un personaj sau un decor, alteori mă chinui mai mult, dar îmi place să analizez structura personajului în sine şi de-aceea urmăresc actorii de la primele reacţii, ce iese în final să fie o îmbinare armonioasă între textul scris şi cel care-i dă viaţă. Nu e ca la o prezentare de modă, inventezi o trăsnaie şi-i stă, nu-i stă, se simte bine, nu se simte bine, trebuie s-o poarte. E nevoie să simtă ca personajul, să se mişte ca el; asta e marea satisfacţie, ca actorul când îşi ia costumul sau când vede în schiţă deja să se simtă în personaj.
I.P.: Ţi s-a întâmplat vreodată ca actorul să nu se simtă bine în costum, să aibă impresia că nu se poate sprijini de decor?
A.H.: N-am prea avut probleme de genul ăsta, lucrurile se mai aranjează în timpul repetiţiilor. Mie îmi place să mă implic, să cunosc actorii, e cu totul altceva decât atunci când trimiţi schiţele prin mail, fără să vezi despre ce-i vorba. Trăieşti tot ce se întâmplă acolo, evoluţia lucrurilor, şi atunci ele se leagă; şi nici oamenii ăia nu ajung să se trezească într-un spaţiu sau un costum imposibil. Aspectul practic al lucrurilor ar trebui să fie o caracteristică a scenografului, iar la mine a devenit aproape un defect profesional - sunt regizori care-mi spun "stai, stai, n-o mai lua pe partea tehnică, hai să vorbim numai de cea artistică", dar eu nu pot să le despart, pentru că de fiecare dată când îmi vine o idee plastică îi văd imediat şi rezolvarea tehnică, cum funcţionează.
I.P.: Şi la fel faci cu pantofii tăi aproape imposibili?
A.H.: De fiecare dată când ajung într-un teatru, toată lumea încearcă să mă facă să iau ce e în magazie, toţi pantofii etc. Iar asta pe mine mă ucide, mă simt blocată din start, eu nu pot lucra aşa. Chiar dacă e vorba de detalii şi toată lumea spune că nu se văd, ele sunt importante şi se văd, de fapt. La fel, nu pot accepta să mi se impună lucruri de acum o sută de ani, ele au altă viaţă, nu-şi mai au locul într-un alt spectacol. Nu-mi place să lucrez cu resturi, fiecare spectacol are atmosfera lui, textura lui.
I.P.: Faci şi scenografie de film - la 3 păzeşte al lui Ovidiu Georgescu, acum la un scurt-metraj, tot al lui Georgescu. Sunt diferenţe între scenografia de teatru şi cea de film?
A.H.: Da, şi n-aş renunţa niciodată la teatru pentru film. Pentru mine, satisfacţia e mult mai mare în teatru, mi-e drag să lucrez şi în film, dar e alt tip de satisfacţie şi alt tip de experienţă. Mă simt mult mai liberă în teatru, mă pot juca mai mult, nu sunt atâtea reguli; chiar când lucrez în film, o fac atunci când ştiu că am posibilitatea să spun mai mult. Nu mă atrage foarte mult să fiu o mică părticică în marele angrenaj, nu ştiu, doar să fie ceva în care să-nvăţ mai multă meserie, un film de epocă, de exemplu. Uneori renunţ, şi-n general accept să lucrez la filme în perioada cât e vacanţă în teatru, altfel ar trebui să-mi las proiectele de scenă, ceea ce e imposibil pentru mine. În teatru, totul e mai cald, mai uman.
I.P.: Iar în teatru, lucrezi numai cu regizori cu idei "năstruşnice"?
A.H.: Cred c-aşa ne-am adunat, la urma urmei. Eu am şi o adaptabilitate foarte bună, mă duc pe fiecare - pe fiecare regizor, pe fiecare actor, pe tehnicul de scenă. Când simţi că te iubesc oamenii cu care lucrezi, nu numai colegii regizori, dar şi cei de la ateliere sau de la scenă, e o mare bucurie. De multe ori, la premiere stau cu maşiniştii, nu cu vip-urile, pentru mine e acelaşi lucru, mă simt bine şi cu unii, şi cu alţii. La fel şi cu regizorii, fiecare îmi dă altceva şi de la fiecare mă-mbogăţesc şi eu, la rându-mi, am alt tip de experienţă; pentru mine, fiecare spectacol e ca şi viaţă în mic, la fiecare trăiesc altceva, am alte stări, alte gânduri. La Afrim a fost cel mai simplu, mi-am dat seama din prima că amândoi suntem la fel de bezmetici... Ne-am înţeles din mers, a fost cel mai simplu, el având şi un simţ vizual foarte dezvoltat.
I.P.: Ai vreo utopie personală?
A.H.: Eu îmi doresc multe şi-n general îmi place să şi fac ceea ce-mi doresc. Nu-mi dau seama dacă am utopii, fiindcă am realizat că totul e posibil. Experimentez multe lucruri, poate-mi iese ce visez, poate nu. De cele mai multe ori, ceea ce vreau încerc.
(Interviu preluat din Ziua, iunie 2003)