Radu Cosaşu: Aici zace un om care a vrut să fie gazetar sportiv şi a fost

Radu Cosaşu nu dă interviuri. Cel puţin aşa afirmă. Argumentul d-sale e imbatabil: nu se regăseşte în oralitatea dialogului, ca expresie literară de sine. Realitatea documentară acoperă în foarte mare proporţie afirmaţia. Cei doi cosemnatari ai materialului de faţă n-au găsit decât două excepţii, câte una de fiecare. Diferenţele dintre noi se manifestaseră ca atare: unul luase în serios tabu-ul, mulţumindu-se să finalizeze proiectul comun pe care-l avea în derulare cu scriitorul, celălalt voia să străpungă acelaşi tabu, mizând pe şarmul personal irezistibil. În replică, scriitorul a contrapropus o soluţie (salutară) între sibilinic şi solomonic: o şuetă în trei, pe care vizitatorii aveau libertatea s-o valorifice. Aşa că în locul unui interviu, putem oferi publicului transcrierea unei mari părţi a memorabilei şuete. Rostul demersului e scriitorul. Să mai precizăm că Radu Cosaşu a găsit, în lectura transcrierii şuetei, argumente în favoarea reticenţei d-sale faţă de interviurile date, dar nu s-a opus publicării textului. Argumentul interlocutorilor a fost mai subţire, dar greu de neglijat: în ciuda inerentelor ruperi de ritm şi, uneori, chiar de sens, din dialogul spontan se pot izola fragmente de proză cosaşiană autentică, admise ca atare şi de distinsul nostru interlocutor.


Cosmin Stăniloiu: Am găsit, între momentul programării şi cel al desfăşurării conversaţiei, într-un număr vechi din Viaţa Românească, o povestire a dumneavoastră, pe erou îl chema Valentin. Vă amintiţi de ea?
Radu Cosaşu: Dădusem două schiţe. Mi-o publicaseră pe asta şi îmi respinseseră alta, pe care am băgat-o într-un volum, peste câţiva ani, numită Amokul. Cu un fotograf pe care-l apucă amok-ul. Nu era ceva cu pian? Fiindcă îmi aduc aminte, numele de Valentin îl luasem de la Valentin Lipatti, fratele lui Dinu Lipatti.

Radu-Ilarion Munteanu: Diplomatul.
R.C.: Da, unul din cei mai mari diplomaţi ai noştri.

C.S.: M-a cucerit povestirea. Cu cei trei care erau recrutaţi pentru muncă... dar mi s-a părut subversivă, pentru vremurile alea, deşi nu le-am trăit, m-am întrebat cum de v-au publicat-o.
R.C.: Dumneata?! Acuma?! La anul de graţie 2003, ţi se pare că povestirea aia de juma' de secol era subversivă?! Dar e formidabil, domnule! Uitaţi-vă, există o noţiune, dumneata n-ai de unde s-o cunoşti, dumnealui a întâlnit-o, la o vârstă mai fragedă ca a dumitale. Se chema "împăciuitorism". Ion Brad adusese raportul lui Hruşciov de la Roma. La noi, nimic. Oficial, raportul lui Hruşciov nici nu existase.

R.I.M.: Ca să înţelegi, e vorba de raportul la al XX-lea congres al PCUS, în care Hruşciov denunţa cultul personalităţii lui Stalin şi ridica un colţ de văl asupra oceanului de crime, puse, însă, nu pe seama sistemului, ci aruncate exclusiv în spatele lui Stalin.
R.C.: Da... Ion Brad adusese, cum vă spuneam, raportul. S-a discutat ca la noi, pe şoptite. Dar nu numai pe şoptite. Cei care deschisesem gura, unii cu bună credinţă, am fost raşi. Iar apoi, cei care păstraseră legătura cu noi, au devenit ţinta luptei împotriva împăciuitorismului. Relele acelui regim erau cu totul altele decât relele acestui regim. Provenienţa răului azi e cu totul alta decât provenienţa răului atunci. Ăla era un stat, cel puţin formal, mai ales ironic, al grijii faţă de om, ăsta e un stat care a scos această problemă din obiectivele lui.

C.S.: Care era grija scriitorului?
R.C.: Să fie pe linie. Să fie "politically correct". Înţelegi? Aplică mata noţiunea la realitatea de atunci. Nu se punea problema să ai dubii, necum să fii împotrivă. Noi eram puşti faţă de Sadoveanu, Eusebiu Camilar, Zaharia Stancu...

R.I.M.: Jebeleanu...
R.C.: Sigur. În '56 am asistat la reapariţia literară a lui Arghezi, după ce 8 ani de zile fusese nevoit să vândă cireşi în Mărţisor. Arghezi nu se jena, dar pupincurismul lui, pe cât de delicat, pe atât de genial, nu i-a afectat literatura.

R.I.M.: El nu le amesteca. Nu ştiu cât ai tu imaginea lui Păunescu ca pupincurist, dar e mic pe lângă Arghezi. E drept, şi statura lui Carol II era alta decât a celor pe care Arghezi i-a mai linguşit după "reabilitare", ca să nu mai vorbim de subiectul odelor lui Păunescu.

C.S.: Eu n-am prins marile lui spectacole publice, dar mă impresionează puterea lui de a conduce.

R.I.M.: Există glasuri autorizate care spun că Păunescu contează ca poet în primul rând prin poezia de dragoste.
R.C.: Şi nu numai, pentru mine e unul din ultimii poeţi indiscutabili. Dar distrus de politică. Păunescu avea un suflu poetic. Erau nişte domnişoare foarte antipăunescu, cărora prin anii '80 le-am citit nişte poezii de-ale lui. Foarte bune, cine le-a scris? Păunescu. S-au mirat. Poeţi români indiscutabili, mari, pe care politica nu că-i anulează, dar le-au amestecat...

R.I.M.: I-a afectat.
R.C.: Şi vă fac o listă lungă.

C.S.: Nu e din cauza...
R.C.: E din cauza solului, domnule. A solului. Politica e cea mai mare energie pe care o produce românul. Eminescu, de la cei mai mari, cu vreo două excepţii, care sunt dincolo de orice discuţie: Caragiale şi Bacovia. Dacă pleci de la Eminescu şi te cobori, uite, Goga, care e extraordinar, ajunge prim-ministrul celui mai reacţionar guvern.

C.S.: Coşbuc?
R.C.: Şi acolo a lucrat politica. Şi la Arghezi, la el nu se vede atâta în operă. Pe Păunescu l-a distrus politica, dar, cum spuneam, ca suflu... la întrebarea "cine-i cel mai mare poet francez, Andre Gide răspundea: "helas, Victor Hugo". Dar Nichita al dumitale şi al meu, n-o păţea? N-a păţit-o din politică, că a venit de 3-4 ori să ne spună ce geniale sunt indicaţiile tovarăşului Ceauşescu...

R.I.M.: A zis-o la Uniune, că să meargă scriitorii pe teren.
R.C.: Sigur că da. Dar ştii dumneata cum replica? "Ce-i bătrâne, ce are asta cu poezia? Vino şi fă-o. Poţi? Bine. Nu? Nu. Atunci ce...". Era foarte dezinvolt. Şi cu nişte datorii la fond care-i asigurau dezinvoltura. Erau destui care acumulau datorii imense. Milioane pe vremea aceea. Cu ştergere pe jumătate, ca-n Polonia... De la o vreme nu se mai dădeau 10.000 decât dacă erai pe moarte. La noi, ăştia, muritorii de rând, 500 de lei era mare lucru.

R.I.M.: Vă amintiţi de vorba lui Suchianu, starostele breslei cronicarilor de cinema, cum că "inteligenţa e o categorie mai mult morală decât intelectuală"?
R.C.: Şi din asta el ajungea la concluzia că proştii sunt răi iar cei buni sunt inteligenţi.

R.I.M.: Dar dumneavoastră refuzaţi orice maniheisme.
R.C.: Ei, acuma e un memento, nu stabilisem că nu vorbim de noi?

R.I.M.: Ştiţi unde mă duce pe mine acum, folosind foarfeca dumneavoastră de montaj, excursul ăsta? După 7 mai 1986, aveaţi o rubrică la "Informaţia", aţi fost singurul cronicar care, timp de 5 zile în şir, şi-a construit rubrica în jurul cuvântului "inteligent", cu aluzie la intrarea antrenorului Iordănescu pe teren.
R.C.: Da, da, ei, uite, toată problema cu scriitorul român, cu ironia şi autoironia, cu talentul, e că nu se pune la bătaie.

C.S.: Dar de ce? Eu cred că din instinct de conservare.
R.C.: Dar îţi place scrisul, nu?

C.S.: Păi cui nu-i place?
R.C.: Uite, îţi urez şi dumitale, şi colegului, şi mie, să avem atâţia ani buni câţi sunt cei cărora nu le place scrisul.

C.S.: Să vă spun eu cum văd problema cu riscul. Am stat o noapte cu cineva care scotea o revistă. Şi la un moment dat m-a întrebat ce părere am de revista lui. Eram după o cantitate din ţuica mea, era două noaptea, ce să-i spun altceva decât adevărul? Revista ta e de c... Că aşa era. Eu nu mă pricep la multe lucruri. La făcut reviste mă pricep. Păi atunci să n-o mai scot, zice omul. De ce? Păi am un nume în Radio, o să-mi tragă numele în jos. Ce reprezintă numele tău ca să-l rişti? Eu despre numele meu ştiu că nu reprezintă nimic. Ca atare mă bag în orice.
R.C.: Să zicem însă că ai trăit deja 40 de ani în breaslă. Uite, în '61, Beniuc, fiind în război cu Jebeleanu, cu Cicerone Teodorescu, ne-a băgat cu de la el putere pe Baltag, pe Blandiana, pe Fănuş, 10 oameni ne-a băgat în Uniunea Scriitorilor, ca să aibă o masă electorală. Nu era cine ştie ce, dar erai undeva, aveai un loc unde te puteai duce să spui, uite, vreau şi eu o repartiţie pentru camera aia de 3/2.

C.S.: Pe Borges l-a interpelat o cucoană: Borges, sunteţi unul din scriitorii cei mai mari ai acestei ţări. Borges n-o vedea, era deja orb, dar s-a uitat lung la ea: "Doamne, prin ce criză trece această ţară..."
R.C.: Mă provoci să-mi amintesc de o vorbă celebră a lui Borges, o povesteşte Lucian Raicu. Întrebat ce-ar vrea să fie a spus tranşant: preşedintele Elveţiei! Nimeni nu ştie cine e preşedintele Elveţiei! Se aleg 7, pe 7 ani, se rotesc câte un an, nimeni nu-i ştie.

C.S.: Borges afirmă undeva că el nu e scriitor. Pentru că nu are capacitatea de a inventa personaje şi că singurul lui personaj neinventat este el. Cu dumneavoastră nu se întâmplă la fel?
R.I.M.: Nu, personajele lui Radu Cosaşu sunt fictive, toate...
R.C.: Mie mi s-a spus de prea multe ori că nu inventez nimic, că scriu aceeaşi carte şi aşa mai departe.

R.I.M.: Dar se poate scrie despre altceva?
R.C.: Sigur, sunt multe. Adică trebuie să vină un Sabato, să-i spună tânărului necunoscut: "scrie până la sfârşitul vieţii ce te obsedează"

C.S.: Aţi avut crezul ăsta, să scrieţi despre ce vă obsedează...
R.C.: După ce-ai fost belit, poţi scrie despre ce ai păţit. Dar asta nu-i o formulă cu care să câştigi neapărat prestanţă, autoritate, depinde cum scrii. "Viaţa mea e un roman"... Nu e. Mai întâi scrie-l. E ca în romane, asta-i cu totul altceva. Dacă e scris, e roman, dacă nu-i scris, nu-i decât ca în romane. Eu n-am dorit să fiu decât cronicar, gazetar sportiv. Restul e ciubuc.

R.I.M.: Personal...
R.C.: Ciubuc personal... Am vrut să fiu gazetar sportiv, mi-am făcut şi epitaful în acest sens, "Aici zace un om care a vrut să fie gazetar sportiv şi a fost"

R.I.M.: Eu am rămas tot la treaba asta cu inteligenţa. Mi se tot învârte în jurul limbii o întrebare. Inteligenţa este o şansă sau o damnare?
R.C.: Şi una şi alta. E o înzestrare care te poate condamna. Ştii cum e cu prostia? Am mai spus-o, o celebră replică a lui De Gaulle, în '44. În Parisul proaspăt eliberat de trupele lui, alături de americani, în faţa primăriei, pe parbrizul unei maşini scria: "mort aux cons" - moarte proştilor (ca să zicem aşa). Generalul s-a dat înapoi şi a exclamat: "Vaste programme!"

R.I.M.: Era una din lozincile Rezistenţei, poate a unei aripi ironice şi chiar autoironice a Rezistenţei, dacă aşa ceva poate să existe...
R.C.: Da, sigur că da, de ce n-ar exista, Rezistenţa franceză nu avea lipsa de humor a Intifadei.

R.I.M.: Coincidenţa face că pe unul dintre tancurile Sherman care echipau divizia Leclerc, trupele gaulliste, scria "mort aux cons". Alături de "Montmirail", "Marengo", Austerlitz"..
R.C.: Ai văzut? Extraordinar. Necazul tagmei noastre, ca să revenim la ea, e limba. Limba română este o limbă blestemată. Prin expresivitatea ei. E aproape intraductibilă. Este blestemat de expresivă. Altfel nu se explică de ce Ibsen e cunoscut în toată lumea fără nici o dificultate, probabil că e o limbă care se traduce otova, normal, e o limbă care-l dă pe Ibsen, iar limba română îl dă pe Caragiale. Intraductibil. Dacă nu scrii în româneşte expresiv, nu zic frumos... E cazul lui Rebreanu, care scrie procese verbale de jandarm din Ardeal, aşa a spus Iorga. "Ion e procesul verbal al unui jandarm dintr-un sat ardelenesc". Nu este chiar neadevărat. Călinescu descoperă în Istoria Literaturii române că limba asta a lui Rebreanu este ca şi cum ai lua din mare un pumn de apă sălcie. Totuşi Rebreanu era să ia premiul Nobel în 35 sau 36. Cu Răscoala. Şi l-a bătut de un scurt cap un polonez cu Ţăranii. E o limbă de asta care merge la tradus. Pe Sadoveanu cum să-l traduci? Craii... a făcut vreo nebunie în Occident? S-a tradus şi chiar mi s-a spus, foarte bine, în nemţeşte, în franceză, în italiană. În ancheta "Observatorului cultural" pe 2002, locul unu la critica românească tânăra, bătrână - Craii de Curtea Veche. Imposibil de tradus, unde sună Gore Pirgu decât în româneşte?

R.I.M.: Şi totuşi. Am dat peste o ediţie bilingvă a Crailor, într-o italiană savuroasă.
R.C.: Ei, şi? Îţi sună ţie bine, care, la italiana pe care-o ştii ai bucuriile tale. Care se trag din faptul că îţi sună bine în română. Dacă ai fi discutat cu un italian care ar fi spus la fel era altceva. Dar Eminescu, dacă te duceai la Suchianu acasă şi îţi citea din traducerile lui, era banalitate în franceză. Pe când Caragiale, ce să faci cu el? Cum să traduci "curat murdar" în oricare altă limbă din lumea asta, ca să se înţeleagă oximoronul? Dacă mergem cu Scrisoarea pierdută în Venezuela, e, cum s-a scris acolo, o excelentă comedie de moravuri în campanie electorală. Asta-i tot. Atât. Nimic mai mult.

R.I.M.: Dar desigur aţi urmărit articolele din "România Literară" care decodifică expresii ca "să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic", dincolo de hazul lor universal, în termenii dezbaterilor publice pe teme constituţionale. Montaj cinematografic de idei. Savoarea din epocă trebuie să fi fost multiplicată.
R.C.: Da, e adevărat. Sunt toate luate din presa politică a vremii. Caragiale era nebun după aşa ceva. Prin contrast, Marin Preda era cu totul alt gen.

R.I.M.: Humorul la Marin Preda mi se pare tipul superior de humor. La bancurile lui nu se râde.
R.C.: Da, lui Sadoveanu, când a apărut Moromeţii, nu i-au plăcut... Cred că ăsta e umorul cel mai dureros.

C.S.: Ştiţi cum am ajuns eu la şi în presa sportivă? Datorită lui nea Vanea şi datorită dumneavoastră... Dumneavoastră cum gândeaţi de altfel înainte?
R.C.: Amicii îmi spuneau prost de bun. Blândeţile tale, mă piş pe ele. Mereu înţelegător cu ticăloşii. Gata să-l înţeleg pe Răutu.

R.I.M.: Da, da, celebrul calambur, din finalul Autodenuţurilor..., "Rău tu". Pagina finală a cărţii, cu Răutu cu Dilema în buzunar la palton este de antologie. Şi nu există în proza românească ceva mai tare ca aia, în genul ei. Şi e scrisă în mileniul III, în 2001.
R.C.: Nu mă mai excita. Că eu acuma lucrez la... dar care ţi-e explicaţia?

R.I.M.: Eu mă bazez pe logică. Pe logica rubricilor, pe cea a rubricii "Din vieaţa unui extremist de centru" şi pe răspunsul pe care mi l-aţi dat la o întrebare strecurată mai demult. În legătură cu inteligenţa. Personajele scriitorului Radu Cosaşu sunt incapabile de ură datorită faptului că inteligenţa lor e o damnare. Pentru că atâta timp cât mai rămâne o posibilitate de a interpreta ceva, univocul...
R.C.: Se blochează. Intră într-un blocaj.

R.I.M.: Exact. Iată explicaţia mea.

C.S.: Dacă nu sunt capabile de ură, atunci sunt capabile de dragoste.
R.C.: Aşa cum mi s-au construit mie lucrurile, eu n-am avut decât prieteni. Mai mult decât dragostea, la mine contează prietenia.

C.S.: Care nu-i tot o formă de dragoste?
R.C.: Sigur, chiar una sublimă. Fluxul a fost mereu cu oameni de aceeaşi...n-am avut rude, am avut prieteni. "Eu n-am prefect, eu am prieten".

R.I.M.: "Din această dilemă nu putem ieşi".
C.S.: Dragostea autentică e lipsită de condiţionalitatea răspunsului din partea celuilalt.
R.C.: Da, dar se crează instinctiv. Fără multă logică, fără premeditare. Fără plan.

R.I.M.: Cred că iarăşi mergeţi pe o pistă greşită în înţelegerea fenomenului. Pentru că aicea nu este vorba de acel antonim al urii care e dragostea, ci este vorba de acel antonim al urii care e înţelegerea. Şi înţelegerea este... damnarea nevoii de a înţelege, nevoia absolută de a înţelege, este ecuaţia personajelor cosaşiene. Asta le face incapabile de ură. Câtă vreme mai rămâne ceva de înţeles, ele nu optează. Niciodată nu optează definitiv.
R.C.: Din cauza asta, trecând în planul practic, ai numai belele. Belele curg. De la ideea că eşti un prost, până la ideea că eşti neinteresant. Eşti prea bun, prea nu ştiu cum.

C.S.: Chestia asta care mă fascinează pe mine la români....
R.C.: Păi asta este inteligenţa românească în acţiune. Nu merge să te iei cu.. .totul se demitizează. Stai, mă, care-i problema... aiurea, păi ăsta e un ticălos. Dar toţi? Extraordinar! Chestia aia care s-a întâmplat pe Everest m-a dat gata! Cum, domnule, chiar şi pe Everest românii să se certe? Păi singura capodoperă care stă alături de Caragiale e Ţiganiada. Care are geniul, la o mie opt sute douăzeci... să aibă subtitlul "Poem eroi-comic"

R.I.M.: Eroi-comico-satiric.
R.C.: Asta-i esenţa comediei româneşti.

R.I.M.: Culmea, făcută de un ardelean.
R.C.: Sigur. El a luat tot umorul pe care-l aveau ardelenii şi n-a mai lăsat la nimeni. Înţelegi?

R.I.M.: D-aia ardelenii văd Bucureştiul odios, o ţară de mitici.
C.S.: Nu v-a încercat niciodată gândul de a vă duce în altă parte?
R.C.: Niciodată. Eu sunt bucureştean. E o naţiune cu totul specială.

R.I.M.: Ştiţi cine mai avea sentimentul ăsta, al Bucureştilor ca entitate culturală? Irina Nicolau.
R.C.: Păcat că n-am cunoscut-o mai bine. Ne simpatizam reciproc, de la distanţă.

R.I.M.: Şi, a propos, ştiţi că Bogdan Suceavă lucrează acum la un roman despre Bucureşti?
R.C.: Da. Şi-a făcut mâna. Mi-a făcut plăcere să-l citesc. Aud că e nominalizat la premiul Uniunii.

R.I.M.: Şi LiterNet a fost nominalizat la premiile A.E.R.
C.S.: Dar ştiţi pentru ce i s-a atribuit concurenţei premiul? Pentru proiectele de anul viitor.
R.I.M.: Şi încă odată culmea, asta o spune o voce germană, care conferă premiul.
R.C.: Un om inteligent, în condiţiile de azi, în marja de libertate, în raţia aceea de libertate, evită cât mai mult contactul cu toată încrengătura asta.

C.S.: Şi atunci cum e cu tentaţia sinuciderii? Ţine de condiţia intelectuală, sau de ceva maladiv?
R.I.M.: Eu o să vă dau un răspuns interesant la asta, chiar sărind peste etape. Principalul motiv pentru care resping ideea e acel blestem chinez, "fie să trăieşti vremuri interesante". Noi le trăim. Şi sunt teribil de curios. Şi merg mai departe la o întrebare fundamentală pe care un scriitor român minor are geniul s-o pună, în dialogul dintre două personaje: De ce scriu scriitorii, întreabă unul. Scriitorii scriu pentru că îşi imaginează că o frumoasă stenodactilografă aşteaptă cu creionul în mână continuarea, răspunde celălalt.
R.C.: Henry Miller, în celebra lui carte, Viraj la 80, scrisă când împlinise exact vârsta asta, explică de ce a trăit el cel puţin 80 de ani. Prima calitate pentru a prinde vârsta asta ar fi, după mintea lui, curiozitatea. La 80 de ani el este încă curios, se trezeşte dimineaţa, coboară să-şi ia ziare, se duce într-un parc să afle ce s-a mai întâmplat în lume şi nu ridică ochii de pe ziare decât atunci când vede trecând "o domnişoară cu un curuleţ extrem de voios". Nu cred în ideea lui Rubinstein, care a vrut să se sinucidă la 44 de ani şi a renunţat, ajungând la ideea cu totul discutabilă că viaţa îi iubeşte pe cei care o iubesc. În schimb Cioran, care a avut şi el de răspuns la o atare întrebare, trebuia să ajungă şi aici, nu, nu răspunde foarte convingător. "Am preferat să scriu decât să mă sinucid". E frumos, dar...

C.S.: Nu cred că decizia asta se ia raţional, ci numai emoţional. E un motiv pentru care nu mă voi gândi niciodată la aşa ceva şi cred, literar vorbind, că fiecare dimineaţă e un mare miracol, şi cred că atâta vreme cât voi întâlni acest miracol... E drept că eu am avut un accident de pe urma căruia am stat în comă. Dar nu de asta gândesc aşa. E din natura mea.
R.C.: Nu există obiecţii.

R.I.M.: Eu am una. Orice discuţie care nu-i polemică n-are sens. Dar e de procedură, nu de fond. El spune acolo "nu raţional ci emoţional". Ori descoperirea mea e că nu există nici un fel de opoziţie între raţiune şi emoţie. Pentru că nu luăm deciziile decât în plan emoţional, din motive emoţionale. Dar unele emoţii traduc argumente raţionale, iar alte emoţii traduc argumente instinctuale. Asta-i adevărata opoziţie.
R.C.: Există şi ideologii emoţionale. Emoţionante. Cum să nu.

C.S.: Nu toate ideologiile sunt emoţionale şi emoţionante?
R.C.: Aşa ar fi bine. Dar sunt mulţi care ne-ar spune "pas". Există o alianţă între emoţie şi inteligenţă. Eu cunosc câţiva oameni din jurul meu care scriu cu o evidentă inteligenţă emoţională. Şi emoţionată.

R.I.M.: Unu-i Gorzo.
R.C.: Gorzo scrie, la o vârstă de 22-23 de ani cu o asemenea inteligenţă.

R.I.M.: Scrie de parcă ar fi văzut filme 80 de ani.
C.S.: Da, dar există oameni care au văzut filme 80 de ani şi scriu cu ciocanul.
R.C.: Raicu, aţi citit ceva de Lucian Raicu ? El era pentru literatura făcută într-o exaltată stare raţională.

R.I.M.: Ajungem la Nabokov.
R.C.: Da. Dacă accepţi că raţiunea este exaltată în emoţionalitatea ei, eu zic că e un sumum. La Lucian Raicu, lucrurile decurgeau de pildă altfel. Literatura care se scrie exact şi patetic. Adică exact şi cu sentiment.

R.I.M.: Cu alte cuvinte cam ce spune Manolescu despre Supravieţuiri. Dacă am ajuns la concluzia acestei false dihotomii între raţiune şi sensibilitate, între sens şi sensibilitate, cum spun englezii, este mai ales pentru că la vârsta potrivită l-am citit pe Radu Cosaşu.
C.S.: Apropo de citatul din Manolescu. Mie nu-mi plac criticii. Dar vă spun şi de ce.
R.C.: Nu eşti primul, n-o să fii ultimul.

C.S.: Vi-l citez pe un mare scriitor, Milorad Pavici: "Cât despre critici, ei sunt ca soţii încornoraţi. Află ultimii noutăţile".
R.C.: Singurul meu amendament e că n-aş spune "criticii", ci "critici". Cuvintele articulate mă scot din sărite. Când aud "românul", "evreul"...

R.I.M.: Pentru că sunt totalitare.
R.C.: Absolut. Dacă imput ceva celor care scriu azi despre literatură este că nu mai există critici cărora să le scrie cineva cum îi scria Brumaru lui Raicu în '80. Criticul căruia un poet tânăr îi scrie zilnic, idealizându-l, mitizându-l...

R.I.M.: Şi cu ce şarm !
R.C.: Dar pe el însuşi îl transformă această destinaţie..., ei, bine, astăzi nu mai există aşa ceva. Pot să-ţi dau dreptate într-un fel, pentru perioada actuală. Pe când atunci existau critici pe care doreai să-i citeşti dimineaţa. Sau curgeau telefoanele: Ai văzut ce-a spus Manolescu? Nu complicităm acum cu el pentru citatul de la care am pornit. Ci ca reper. Era Manolescu, era Raicu...

R.I.M.: Gelu Ionescu...
R.C.: Gelu nu. El mai târziu. Paleologu spune că el, tânăr, trebuia să ştie ce-a scris în săptămâna aia Şerban Cioculescu. Ce-a făcut Raicu nu mai face azi nimeni. Datorită talentului. Nu era un papă. Erau câteva zeci de oameni care întrebau: "ce-a spus azi Raicu?" Sau, mai important: "a scris azi Raicu despre mine?" În literatura asta română să ai un critic, să tremuri dimineaţa să ştii dacă şi ce a scris despre tine - e extraordinar.

R.I.M.: Suchianu avea 36 de criterii după care se judeca un film dacă e bun.
C.S.: Eu nu m-am simţit decât la două filme aşa. La Cinema Paradiso...
R.I.M.: Aproape că mă mir.
R.C.: Daaa. Am vibrat şi eu la Cinema Paradiso.

R.I.M.: Păi tocmai d-aia mă mir. Pentru că mă obişnuisem să vibrăm în contrasens. Iar Cinema Paradiso e, pentru mine, însăşi metafora cinematografică a ideii de cinema.
R.C.: Da. Aia e.

R.I.M.: Secvenţa în care publicul este filmat dinspre ecran este metafora cinematografului.
C.S.: Şi al doilea film la care m-am simţit aşa, este primul film al lui Robert Redford, şi ştiu şi de ce m-am simţit, pentru că treceam printr-o perioadă gri-albastră indiferentă, şi dintr-o dată totul s-a făcut verde.
R.C.: Ăsta cu ce e?

C.S.: Cu o familie, mergeau cu tatăl la pescuit.
R.C.: Eu ţin minte altul făcut de Redford, unde el e îmblânzitor de cai.

R.I.M.: E chiar mai tare ăla.

C.S.: Mie îmi plac toţi humoriştii evrei din Ucraina secolului XIX.
R.I.M.: Mă rog, din aşa zisa Ucraină. Hai să zicem din Galiţia.
R.C.: Perioada aia e fertilă. Şi ce-au produs dincolo de literatură...

R.I.M.: Ştiţi că şi Asimov e de pe acolo.
R.C.: Sigur că da. Dar ştii ce? Singura problemă pentru evrei e să nu se mai dea mari. Să nu fie plini de acest sentiment.

R.I.M.: Să vă povestesc un soi de banc, dintr-un roman al lui Rober Merle. Se citea Biblia... Se conchide că Adam şi Eva au fost evrei. Bun, dar atunci noi cu toţii, ca urmaşi ai lor, suntem evrei? Sigur. Ca să vezi, nu m-aş fi gândit. Şi după o bună jumătate de oră, respectivul era ardeleleanul lor, pricepea mai încet, exclamă: Şi atunci de ce evreii se cred mai evrei decât noi?
R.C.: Da. Trebuie avut în vedere şi răspunsul unui mare violonist evreu, Nathan Millstein, născut în zona asta galiţiană, ajunge cu familia în America şi este întrebat cum se face că evreii au putut să dea atâţia mari violonişti, pianişti, a răspuns: "Dar aţi remarcat câţi dintre ei chinuie vioara?"

R.I.M.: Bârfeam cu o prietenă pe subiectul unui interviu al meu, în Cluj. Spunându-i cât fusesem de încântat de om, mă întreabă, cu ton confidenţial, "Nu cumva e puţin evreu?", la care eu, fără să mă gândesc, răspund că e posibil. Ea exclamă: "E prea deştept să fie numa' ungur".
R.C.: Ca răspuns la reacţia ta: Se pune întrebarea: "Berthold Brecht a fost evreu?" La care răspunsul ar fi: "Nu, dar ar fi meritat" Şi încă: "Domnule Pleşu, nu-i aşa că sunteţi evreu?". "Nu. Am doar o privire inteligentă".

R.I.M.: Sunt ecouri, nu sunt replici.
C.S.: V-a trecut prin cap să plecaţi?
R.C.: Niciodată. Şi am avut acolo o soră, pe mama mea, mătuşi, prieteni, mă duc acolo regulat. Dar niciodată nu mi-a trecut prin cap. Sunt foarte sectari.

R.I.M.: Dar n-au cum să nu fie. Sunt supuşi la o presiune existenţială.
R.C.: Fireşte. Însă abia dacă ar exista o asemenea diferenţă cum pretind ei, n-ai avea voie să spui, ca evreu, că atare diferenţă există.

R.I.M.: Cunoaşteţi definiţia evreului dată de David Ben Gurion?
R.C.: Care dintre ele?

R.I.M.: V-o citez traducând mot-à-mot o versiune în engleză pentru presă: Oricine destul de nebun să dorească a fi evreu este un evreu.
R.C.: Da, sigur. Eu mai degrabă ţin la ideea lui Levinas: "Evreii nu sunt poporul ales. Ei sunt poporul care a ales". Revoluţia iudaismului e monoteismul...

R.I.M.: Aici eu încep să am îndoieli. Vorbeam cu o prietenă, de fapt nu există politeism. Uite, a fost un cult al lui Dyonissos, local a fost unul monoteist. Cultul Afroditei Astarteea, pe alt areal. Toţi zeii olimpieni, sau majoritatea lor, au avut zona lor de monoteism. Olimpul e sincretic, post factum.
R.C.: Fireşte, ai dreptate. Dar observaţia pe care o făceam nu are nuanţa asta. Ci faptul că lumea se ruga la mai mulţi zei. Şi primii care au spus că Dumnezeu e unul, Addonay ehad, au fost iudeii.

R.I.M.: Iudaismul şi iudeii au instituţionalizat un monoteism fără de care s-ar fi topit în sincretisme locale.
R.C.: De aceea în iudaism nu există mai mulţi sfinţi, ca în creştinism.

R.I.M.: Aţi observat că dintre nenumăratele perifraze pentru Cel nenumit, anume Elohim, nu este decât expresia premergătoare lui Allah?
R.C.: Dar există nenumăraţi termeni în legătură cu nenumirea Lui... Eu, acolo, în Israel, aş fi de stânga. Se spune că evreii au adus comunismul în România. Da, dar şi filmele americane. Tatăl meu era contabil la o firmă care l-a adus pe Fred Astaire, pe Stan şi Bran. E drept că până la venirea evreilor ruşi comunitatea celor proveniţi din România era majoritară, vreo 400.000. Şi acolo sunt numiţi şi îşi spun români. Dar tot atât de adevărat e că copiii născuţi acolo nu mai ştiu româneşte. Am un prieten foarte bun acolo, directorul unui ziar românesc, care mai are 4-5.000 de cititori, majoritatea muncitori români din Israel acum. El mi-a făcut această socoteală. "Eu sunt singurul ziarist care poate să numere cum îi pier cititorii. Prin ferparele publicate. Fiecare ferpar e un cititor dispărut. Care nu mai citeşte."

R.I.M.: Ca-n simfonia aceea lui Haydn, când instrumentiştii pleacă, pe rând.
R.C.: Aşa ! Locul meu nu era acolo. Fiindcă acolo trebuia să fac ceea ce făceau la Paris, un Cioran, un Ionesco. Dar toţi aceşti români care au plecat de aicea şi au ajuns acolo, vorbesc de publicişti, de scriitori, s-au închegat într-un ghetto, n-au nimic comun cu ce-i afară, iar ăia n-au nimic cu ei.

R.I.M.: Şi parcă nici unul n-a mai dat nimic după ce a plecat. Mă uit la Mirodan.
R.C.: Mirodan m-a crescut...

R.I.M.: Aţi fi căzut în desuetudine, n-aţi fi evoluat.
R.C.: Aici e o problemă întreagă. Eu nu mă împac cu nici un soi de fanatism. Dar şi sionismul e depăşit. Sionismul era socializant, vroia kibuţuri...

R.I.M.: Singura formă de comunism real. Singura ţară care a construit socialismul.
R.C.: Le-am văzut. Am şi scris despre asta. În Autodenunţuri şi precizări. În kibuţ, dacă vrei ca fiul sau fiica să studieze la Paris sau la Londra, ţi-i trimit. Dar ştii cât e ponderea kibuţurilor în economie? 4%. S-au săturat, domnule, oamenii, de al nimănui şi al tuturor. Toată agricultura e organizată acum în ferme. Fiecare vrea să aibă ceva al lui. Dar ştii care-i marea diferenţă a kibuţului faţă de ce erau, când erau, colhozurile? Nu băgau pe nimeni cu forţa. Iar dacă voiai să pleci, plecai. Fără ranchiună. Fără prea mulţi bani, desigur, dar plecai liber. Ceea ce mă face să mă gândesc, cu sarcasm şi tandreţe, la cum s-a modelat libertatea mea. N-am avut grijă de părinţii mei, n-am avut de ce să am, tata a murit când aveam 18 ani, iar mama a plecat legal în străinătate, când eram în armată. Şi n-am avut copii. Nu e prea exaltant.