Blidul cu sarmale

A fost odată ca niciodată, într-un sat, un flăcău ca un soare; prietenos și vesel. Se numea Sorin și îi ajuta pe toți sătenii care aveau vreun lucru greu de făcut. Toate îi mergeau bine pe cât de bun la suflet era, dar mireasă nu își găsise încă.

Într-o zi de iarnă, chiar în Ajunul Anului Nou, tăie niște lemne pentru doi bătrâni, iar aceștia îl rugară să ducă și o scrisoare către nepoata lor, Stelina, ascultătoare și blândă cum nu se mai afla alta. Când flăcăul îi întrebă cum dă de ea, bătrânul îi zise că doar în seara Anului Nou se poate ajunge în satul Stelianei, iar bătrâna îi dădu un măr și îi zise să-l arunce în fața sa, iar mărul îl va duce la ea.

Sorin aruncă mărul roșu pe zăpada portocalie a amurgului, acesta începu a se rostogoli și el îl urmă. Deodată se lăsă o ceață lăptoasă iar el merse și merse prin ceața aceea fără să știe spre unde mergea, deoarece lucrurile îndepărtate se vedeau vag, ca niște desene șterse.

El vedea clar doar mărul în fața lui și în spate urmele opincilor. Iar zăpada portocalie a amurgurilor deveni zăpada albăstrie a nopții, apoi zăpada trandafirie a dimineții, apoi zăpada albă a zilei; și deodată, își dădu seama că nu mai pășea pe zăpadă, ci pe niște covorașe roșii, țesute în războiul de țesut.

Și tot atunci ceața se risipi, iar Sorin văzu că se afla pe un deal acoperit cu astfel de scoarțe puse cap la cap, cele mai multe vopsite roșii, cu brăduți, păsări, țărănci în portul lor, spice de grâu, narcise și crenguțe de mărgăritar sau pomișori ai vieții împodobiți cu câte o nalbă în vârf.

Se lăsau primele umbre ale serii, iar pe coama dealului se zăreau luminițele unui sat.

Mărul se rostogoli într-acolo și pe măsură ce se apropiau, se auzeau zurgălăii și strigătele "hăăi, hăăi" ale celor care umblau cu plugușorul.

Covorașele se întindeau și pe ulițe și o mulțime de flăcăi în porturi țărănești treceau în cete printre brăduți împodobiți, intrând dintr-o curte în alta.

Mulți duceau în mâini câte o strachină cu sarmale din care ieșeau aburi. Mărul mergea pe la picioarele lor și câțiva fură cât pe ce să scape blidele, alții fugiră după măr încercând să-l prindă dar acesta le luneca printre degete.

Casele aveau acoperișuri mari din șindrilă și porți de lemn pe care erau ciopliți sori, colaci sau cocoși. Iar lângă uluci așteptau măgăruși înșeuați.

Sorin era flămând și însetat după atâta drum, iar mirosul sarmalelor îi ațâța foamea. El se apropie de un brăduț și lângă lumânărelele abia pâlpâind văzu că luceau salbe de nuci poleite și de biscuiți colorați în formă de arici, vulpi, broscuțe și altele; desprinse o salbă de biscuiți și ronțăi câteva figurine, după care o ascunse repede în cojoc, nu cumva să-l vadă cineva și să râdă de el.

Mărul se opri lângă o poartă cioplită cu sori și colaci, ca toate celelalte, apoi veni înapoi spre Sorin și i se opri la picioare. Acesta îl luă, îl șterse de zăpadă și îl puse în traistă.

O ceată de flăcăi care umblau cu uratul tocmai se îndrepta către acea poartă iar Sorin se alătură cetei, fiind primit cu veselie.

Ceata de flăcăi intră într-o ogradă largă, acoperită de asemenea cu scoarțe. Cea mai mare oală de lut pe care o văzuse Sorin vreodată stătea pe foc în mijlocul curții și din ea se răspândea o mireasmă grozavă de sarmale.

"Am venit cu urarea la Domnul și la Împăratul Mare, Măriei Sale, voie bună, sănătate / în curțile acestui frate!"

Zurgălăii sunau și buhaiul mugea, iar un flăcău pocnea din bici lângă poartă de ieșea fum.

Sorin ura și el: "V-am mai ura, v-am mai ura / dar ne temem c-om înnopta / că nu suntem de pe ici, de pe colea, / ci suntem de la Dealu' Înalt, de la Măru' Rotat / Pe unde Dumnezeu Sfântul a blagoslovit și-a lăsat, / și-om merge pe înnoptate / și ne-or mușca balaurii de spate /și-or rămânea fetele nesărutate!"

Încheiară urarea cu "Hei și ridicați flăcăi!" Și toți strigară: "Hăăăi!"

Apoi flăcăii se apropiară - fiecare cu un blid - iar un țăran mai în vârstă și o țărancă ieșiră din casă, se postară lângă oală și le umpleau blidele cu sarmale.

Toți aveau câte un blid adus în traistă, în afară de Sorin. Țăranul se uită la el mirat, iar flăcăul, în loc de blid, îi întinse scrisoarea pe care scria: "Pentru Stelina, de la bunicii ei."

Stăpânul casei era chiar fiul acelor bătrâni și era supărat deoarece Stelina trebuia să fie cea care îi răsplătea pe flăcăi pentru plugușor, dar nu venise. O mătușă îi spusese că Stelina nu poate veni pentru că trebuie să îngrijească de niște mielușei, mama Stelinei spusese că fata era prea obosită, o soră mai mare, că fata se gătea în odaia ei.

Flăcăii cu plugușorul plecară sătui, iar țăranul îl pofti pe Sorin la masă și toți ai casei se așezară lângă el cerând vești despre bunici. Tatăl Stelinei spuse să fie chemată și fata, dar o femeie îmbrăcată toată în negru veni și spuse că Stelina nu vrea să vină la masă.

Țăranul se încruntă și mormăi mai mult pentru sine: "Aha, deci asta e, domnișoara nu vrea! Atunci să rămână flămândă!"

Iar Sorin zâmbi în sinea lui gândindu-se: "Asta e Stelina cea blândă și ascultătoare?" Cine să bănuiască așa ceva?

Mama fetei împărți apoi sarmale și iată că fiecare sarma avea, făcută din mirodenii, câte o narcisă roșie. Sorin se înveseli văzându-le.
- Cine a făcut sarmalele? întrebă el, iar femeile spuseră că Stelina. Toți se întrebau, încă de când împărțiseră urătorilor, cum de a avut vreme Stelina să facă și narcise pe sarmale?

Flăcăul se stăpâni cu greu să nu se repeadă la mâncare; luă lingura și tăie o sarma aurie, înmiresmată cu boabe de piper și, spre marea lui mirare, din frunza de varză ieși o fată micuță; scoase un țipăt și în aceeași clipă se făcu o fată înăltuță, ce sta în picioare pe masă. Și nu era alta decât Stelina cea îndărătnică.

Toți încremeniră pentru câteva clipe iar flăcăul îi întinse mâna și ea sări pe podea; îl privea zâmbind, puțin speriată, puțin mirată, puțin stingherită și puțin mânioasă. Nu avea nicio pată pe cămașa albă sau pe fața roz sau pe cozile negre în urma șederii de o zi întreagă în oala cu sarmale.
- Bată-te soarele să te bată! sări o femeie mai în vârstă, cum de te-am luat cu tot cu oală, draga mătușii?

În dimineața aceea Stelina răsucea foile aurii de varză peste umplutura înmiresmată de carne și orez stând în mijlocul acelei oale mari de lut, pentru a o umple mai ușor. Un fir de cântec tărăgănat se despletea de pe buzele ei ca niște roșii cordeluțe, apoi nu s-a mai văzut dintre sărmăluțe.

Mătușile veniseră și, găsind oala plină, o ridicaseră cu toatele și o puseseră pe pirostrii, făcând în acest timp o larmă de gâște certărețe, astfel că nici vorbă să se mai audă vreun sunet de sub foile de varză.

Iar Stelina dormise până acum când flăcăul acesta necunoscut rupsese cu lingura foaia de varză sub care se afla.

Văzând-o pe Stelina, femeia îmbrăcată în negru se duse la ea și o mângâie pe cap. Și imediat femeia se transformă într-un balaur negricios și sări pe podea mistuindu-se prin pereți.

După ce le trecu spaima, Stelina își luă și ea locul la masă și se ospătară cu veselie. Cum era noaptea Anului Nou, toți se așezară la povești. Ea citi scrisoarea bunicilor și le spuse părinților că va merge cât de curând să aibă grijă de bunici.

În satul lor oamenii erau buni și toate mergeau bine, și cum acest lucru e fantastic și neobișnuit, acolo aveau loc întâmplări fantastice și neobișnuite. Dar Răul se strecura și acolo. Femeia-balaur venise dintr-un alt sat pentru a lucra în casa lor. Nu știau, dar era vrăjitoare. Fiul ei o ceruse în căsătorie pe Stelina, dar fusese refuzat, deoarece era un om întunecat și venise s-o ceară pe fată de nevastă murdar și desculț, fără a ține seama de respect pentru obiceiuri.

Vrăjitoarea știa că Ajunul Anului Nou avea să strângă mulți flăcăi în jurul oalei cu sarmale, și văzând că Stelina făcea sarmale plănui să facă în așa fel încât această să iasă mânjită de sos și să se facă de râsul flăcăilor. În plus, vrăjitoarea presărase peste Stelina și sarmale mirodenii amare, voind să strice bucatele astfel încât fata să pară nepricepută. Dar mirodeniile amare se transformaseră de la sine în narcise roșii din mirodenii înmiresmate. Asta pentru că satul purta semnele Binelui și ale Frumuseții, iar ritualul Plugușorului din fiecare an făcea ca puterile Binelui să fie mult mai mari decât puterile Răului. Vrăjile rele se transformară în niște întâmplări vesele, astfel fata ieșise mai frumoasă din oală iar sarmalele mai înmiresmate.

Vrăjitoarea voise să abată încă o vrajă rea asupra fetei când venise să o mângâie pe cap, dar puterile ei secară cu totul la atingerea fetei și vraja rea o făcuse să arate precum cum îi era sufletul.

După masă, toți mesenii merseră la culcare la cântatul cocoșilor și a doua zi, Sorin își luă rămas bun de la gazdele sale.

Stelina strălucea ca o stea în sufletul lui. El vru să-i dea un dar și neavând altceva, scoase din buzunar șirul de biscuiți colorați și constată cu uimire că era făcut din aur și pietre prețioase.

Iar fata îi dădu în dar un covoraș din cele ce se aflau în ogradă. Ea țesuse acele scoarțe care acopereau dealul și, deși călcaseră pe ele oameni și animale, erau neatinse.

Stelina îl însoți la poartă și el îi spuse că va veni să o ceară de nevastă în ziua de mărțișor, dar fata îi spuse că acest lucru nu se va putea, deoarece nu va mai găsi niciodată satul acela în altă zi decât în Ajunul Anului Nou.

Atunci el se întoarse pe loc spre tatăl ei și o ceru de nevastă și, spre marea lui fericire, toți căzură de acord. Iar Sorin și Stelina plecară, ca soț și soție, în ziua Anului Nou, însoțiți de câțiva măgăruși, urmând mărul cel roșu.

Pe măsură ce mergeau, covorașele se făceau sul și ei le ridicau și le puneau pe măgăruși, astfel încât măgărușii de abia mai mergeau de încărcați ce erau. Scoarțele erau zestrea fetei, și erau țesute cu firele vieții, ale binelui, ale frumuseții și veșniciei. Iar în sat rămăseseră alte fete care aveau să țeasă scoarțe care să acopere dealul.

Ei și-au întemeiat gospodăria în casa bătrânilor bunici ai Stelinei, care astfel au avut și ajutor. Ca și în satul fetei, au așternut covorașe în ogradă și pe ulița satului, așa că viața lor a fost plină de întâmplări fantastice și neobișnuite.