Să ucizi gloria

Din păcate, crima e mai prezentă în viețile noastre decât iubirea. Sumbru adevăr, dezolantă perspectivă pentru societățile cangrenate, măcinate morbid din interior de demonul violențelor, asasinatelor. M-au marcat puternic cel puțin două asasinate răsunătoare din anul 2025, deși ele sunt mult mai multe, infinit mai multe, la fel de înspăimântătoare. Amândouă comise în țara tuturor libertăților și grozăviilor inimaginabile: SUA. Amândouă cu ecou terifiant în opinia publică mondială. Este vorba despre asasinarea activistului politic conservator Charlie Kirk la 10 septembrie 2025 în campusul din Utah Valley University și dublul asasinat din 14 decembrie 2025 din Los Angeles, când regizorul Rob Reiner și soția lui Michelle au fost uciși în propria casă de fiul lor Nick Reiner. Cutremurător. Cuvintele nu pot cuprinde dimensiunile și profunzimile tragediilor, nici efectele dezastruoase asupra mentalului colectiv declanșate de publicitatea făcută în media în jurul acestor îngrozitoare evenimente.

În cazul uciderii lui Charlie Kirk se vorbește despre un asasinat politic, iar în cazul soților Reiner se vorbește despre un fiu schizofrenic, dependent de droguri, cu un comportament antisocial. Diagnostice corecte, dar nu numai atât. Analizele, investigațiile întreprinse de jurnaliști și juriști răscolesc tot molozul faptelor iar făptașii devin, iată, imediat, vedete media! Credeam, fals, că vedetismul e boala secolului, întreținută de publicitatea media și răspândirea ei e generatoare de o criză acută a umanității ramolite, degenerescente, afectate de cancer purulent. Nici vorbă! Istoria umanității e plină de sumedenii de cazuri cu această boală mintală, chiar dacă, desigur, în vechime, nu se numea așa. De la anticul grec Herostrat (secolul IV î. Hr.) până la acești nenorociți, boala a făcut ravagii în diferite zone ale lumii și, iată, continuă să facă și azi. Merită să ne oprim puțin asupra văcarului Herostrat pentru că este exemplul emblematic servit de antichitate. El a încercat să devină celebru prin distrugerea templului zeiței Artemis din Efes, una din cele șapte minuni ale Lumii Antice, deci atins de ceea ce azi numim vedetism. Desigur, vedete de cinema, vedete sportive sau politice ajung persoane onorabile, muncitoare, oneste în cea mai mare parte. La crimă apelează numai cei ce nu pot ajunge vedete pe cale cinstită și sunt roase de invidie, în străfundul sufletului lor negru, pe orice star care strălucește în lumina gloriei. Wikipedia, cea indispensabilă informației azi, ne spune că "Gestul său (al văcarului Herostrat) a determinat instituirea legii cu privire la damnatio memoriae, prin care s-a interzis oricărei persoane să-i menționeze numele. Cu toate acestea, numele său a devenit o metonimie pentru cineva care comite un act criminal cu scopul de a deveni faimos." De la văcar la regi și împărați. De la indivizi insignifianți de tot felul, loviți de paranoia, la oameni iluștri consemnați ca atare. Istoria omenirii e istoria războaielor conduse de inși orgolioși, dornici să fie încununați cu glorie militară, majoritatea atinși de mania grandorii. Criminali obscuri, psihopați sau comandanți de oști, războinici cu strategii militare uimitoare, tot în seria criminalilor intră. De la Ginghis Han la Napoleon și de la Hitler la Stalin sau Putin. Ce au vrut toți acești scelerați? Să fie celebri, să rămână în istorie. Oricum. Nu contează cum: bine sau rău. Nu contează mijloacele folosite sau pretextele invocate. Pretexte politice, teritoriale, administrative. Spre binele patriei, al poporului în fruntea căruia se află. Pretexte, motivații, justificări. Și-au consolidat puterea și au vânat gloria, gloria supremă! Și atunci ce le rămâne celor marginalizați, îndepărtați de la glorie? Să împuște gloria! Să ucidă ceea ce nu pot dobândi.

Cred că, în afara puternicelor convingeri politice ale lui Tyler Robinson, ucigașul lui Charlie Kirk, care veneau în contradicție cu ideile proferate de activistul conservator, o ură ascunsă, ambalată în celofan politic străveziu, mocnea în mintea și sufletul ucigașului. Îl deranja popularitatea lui în rândul tinerilor, faima lui, notorietatea lui și atunci a decis să-i împuște gloria, să-i ia gloria, să-i nimicească harul oratoriei cu care era înzestrat, el fiind, probabil, un bâlbâit, clar introvertit. De ce să fie el, Charlie Kirk, o personalitate media și eu un anonim, un "nimeni"? s-ar fi putut întreba ucigașul. Ajuns în acest punct periculos, conflictul interior a degenerat. Ca și în cazul lui Nick Reiner. Fiul lui Rob Reiner, celebru cineast de la Hollywood, era clar invidios pe succesul tatălui său, atins de frustrarea că nu-și poate egala tatăl. De această ură ascunsă pot fi atinse firile labile psihic, depresivii ce apelează la droguri și au un comportament antisocial. Nick Reiner a participat la o petrecere cu vedete din lumea filmului, mergând de la un grup la altul ca să-i întrebe insinuant dacă sunt celebri. Batjocorindu-le reputația, gloria pe care el nu o avea. După cearta dură avută cu tatăl său, izbucnită pe această temă, s-a declanșat furia. S-a răzbunat. I-a luat faima. Probabil așa gândește mintea lui tulburată, deviată de la normal. Probabil așa gândesc toți criminalii care prin actul lor criminal vor să se situeze deasupra vieții. Ei dispun asupra vieții altora, psihologia lor e foarte complicată și e cantonată în obsesii și refulări acumulate în timp. Nu se știe în ce procentaj acționează acest complex de inferioritate față de strălucirea dobândită de cel ucis, dar cu siguranță virusul există în stare latentă mulat pe factorul invidiat, desemnat ca "celebritate".

Poate ar trebui instituită o lege mondială care să interzică accesul la publicitate al ucigașilor, așa cum s-a încercat în antichitate cu cazul piromanului Herostrat, pomenit mai sus. Numele lor ar trebui trecut sub tăcere, asta ca primă pedeapsă. Dar nu. Nu e posibil așa ceva. În SUA se comit zilnic crime, puștii se împușcă între ei pentru o pereche de adidași sau chiar fără motiv. "M-a deranjat pur și simplu", a spus un tânăr de 23 de ani și l-a împușcat. În SUA există un "statut al ucigașului" și anchetele în jurul acestor cazuri țin prima pagină a ziarelor, avocații devin faimoși, televiziunea transmite informații despre mersul anchetei sau al procesului. În loc să fie judecați și pedepsiți imediat, li se acordă drepturi, privilegii, încă trăiesc (se bucură de viață) prin închisori nemeritat de mult și avocații fac jonglerii juridice pentru a le obține sentințe cât mai ușoare. În ce lume trăim când legislația oferă atâtea șanse nelegiuiților? Ba mai mult, evenimentele astea scandaloase în sine dau apă la moară jurnaliștilor, bloggerilor, comentatorilor de tot felul să se dea în bărci monopolizând subiectul în propriul lor interes. De pildă, dintr-un podcast aflăm că H.D. Hartmann, infatuat analist politic român, se laudă că a primit știrea asasinării lui Kirk la 7 (șapte!) minute de la comiterea asasinatului, de pe rețele secrete, firește, iar la 9 (nouă!) minute a primit și prima filmare. A fost, iată, primul român informat asupra acestei situații. Să te grozăvești cu așa ceva e de domeniul patologicului. Desigur, și domnul Hartmann țintește la glorie, la gloria celui mai bine și iute informat analist. Halal glorie întemeiată pe acest subiect macabru! Dar ca el sunt sute și mii care aduc astfel servicii criminalității. Și criminalitatea prosperă, ia dimensiuni halucinante în SUA, mai ales în SUA prin intensa mediatizare, dar și pretutindeni în lume. Crima mediatizată creează locuri de muncă mai dihai ca industrializarea. Damele (personalități media, psihiatre sau știriste tv) se coafează și se rujează adecvat pentru a vorbi despre aceste crime oribile. Se înmulțesc canalele tv cu documentare despre crime reale: Crime & Investigation, Investigation Discovery, Making a Murder, Conversations with a Killer. Drum liber la informații pentru doritori. Mii de crime sunt intens mediatizate. Eu însumi mă simt vinovat, stânjenit, scriind aceste rânduri pentru că în acest fel sporesc popularitatea celor ce nici nu ar trebui să fie amintiți. E revoltător în ce cerc vicios ne învârtim! Celebritatea ucide!