Cred că 2025 a fost pentru mine anul unei maturități profunde. Albul și negrul s-au dizolvat într-o multitudine de griuri. Iar mie mi-au plăcut dintotdeauna griul-șobolan și noaptea de catran. Nu pentru că sunt comode, ci pentru că sunt adevărate. Probabil că anul acesta n-a fost despre acumulare, ci despre o (re)așezare lentă, uneori dureroasă, în mine.
L-am traversat de mână cu un teatru mic. Uneori am simțit că îmi alunecă printre degete, alteori că mi se lipește de suflet. Frumos și disfuncțional în același timp - un tip de codependență sinceră, născută în mijlocul unei lumi care nu mai știe foarte bine ce promite și cui. Am navigat împreună apele tulburi ale unui stat aflat într-o criză de misiune, încercând să păstrăm distanța regulamentară dintre om și instituție. Cu mai mult sau mai puțin succes. Nu e ideal. Dar e, probabil, singura formă de a merge înainte atunci când structurile se dezintegrează, iar sensul trebuie ținut viu aproape manual.
Îmi amintesc că la 23 de ani spuneam, cu o convingere demnă de o cauză mai bună, că îmi doresc o existență poetică. Și da - în absurdul pe care îl trăim există multă poezie. Dar am învățat între timp că poezia și fericirea nu sunt neapărat compatibile. Nu într-o lume care își renegociază sensul cu ea însăși. Désenchantement du monde - o dezvrăjire a lumii, dar și una personală. Nu ca pierdere pură, ci ca desprindere de iluzii care nu mai țin.
Privind în urmă, realizez că acum câțiva ani trăiam încă în perioada de grație a idealului umanist în care am fost crescuți și educați. Credeam în progres, în coerență, în acumulare de bine. Astăzi, acest ideal se fisurează sub ochii noștri. În mic și în mare, 2025 a fost "un an de moarte", unul dintre acele momente fără spectacol, dar cu efecte ireversibile, care te forțează fie să te schimbi, fie să te lași dus de inerție.
Mi-a rămas întipărită o imagine din The Prestige, așa cum e citită de Slavoj Žižek. Un magician face să dispară o pasăre într-o cușcă aplatizată. Un băiețel din public începe să plângă: știe că pasărea a fost ucisă. Magicianul își încheie numărul scoțând din mânecă o pasăre vie, dar copilul insistă că nu e aceeași, că e sora celei moarte. După spectacol, vedem magicianul aruncând o pasăre strivită la gunoi, alături de altele. Copilul avea dreptate.
Žižek spune că trucul nu poate fi executat fără violență și moarte, iar eficiența lui depinde de ascunderea resturilor, eliminate acolo unde nimeni "care contează" nu le va vedea. Aceasta ar fi, spune el, logica profundă a progresului: fiecare etapă nouă cere o pasăre strivită undeva. Imaginea m-a urmărit tot anul. Poate pentru că am avut senzația că trăim exact în acest truc: funcționarea continuă a lumii depinde de ceea ce nu vrem să vedem, de pierderile făcute invizibile, de fragilitățile aruncate discret la gunoi.
Anul acesta nu s-au fisurat doar ideile mele despre lume.
S-au mișcat, tăcut și dureros, și lucruri din viața mea apropiată. Relații care păreau solide și-au pierdut sensul. Legături vechi s-au încheiat fără explozie, dar nu fără consecințe. A apărut și fragilitatea corpului, a cuiva iubit - o reamintire brutală că nimic nu e garantat, nici măcar continuitatea gesturilor simple de viață.
Nu pot să nu văd simetria.
În mic se întâmplă același lucru ca în mare: pierderi fără vinovați clari, rupturi fără dramatism, o instabilitate care nu mai e excepție, ci regulă. Viața intimă începe să funcționeze după aceleași legi ca lumea largă: fluiditate, nesiguranță, imposibilitatea de a te sprijini pe ceva definitiv.
Poate de aici vine tulburarea. Din faptul că nu mai există refugiu. Că ceea ce se întâmplă "afară" se reflectă aproape organic "înăuntru". Că nu mai pot separa criza globală de viața personală, pentru că ele par să respire în același ritm.
Și totuși, în această coincidență dureroasă, am simțit ceva care seamănă cu adevărul. Ca și cum realitatea - mare și mică - mi-ar fi cerut același lucru: să nu neg, să nu îndulcesc, să nu mă grăbesc să închid. Să rămân prezentă. Să stau. Să accept precaritatea nu ca defecțiune, ci ca formă de luciditate.
Poate cea mai personală întâlnire a fost cu Joan Didion și Anul gândirii magice. Am recitit cartea nu doar ca pe un text despre pierderea cuiva iubit, ci ca pe unul despre doliul față de o viziune despre lume. Despre momentul în care înțelegi că anumite certitudini despre ordine, progres, stabilitate nu se vor mai întoarce. Că gândirea magică nu dispare doar când moare cineva, ci și când moare o formă de naivitate. Sper - și asta e una dintre mizele mele cele mai intime - nu și curajul.
Acest bilanț nu e optimist. Dar nici disperat. E bilanțul unei maturități forțate, poate. Al acceptării faptului că soluțiile nu vor veni din interiorul vechilor cadre. Că va trebui să inventăm, radical, alte moduri de a gândi, de a construi, de a fi împreună. Și că această invenție nu poate porni decât dintr-o relație onestă cu criza, nu din negarea ei. E important să îți găsești puterea de a sta în ochiul furtunii.
Dacă 2025 m-a învățat ceva, atunci asta este: că a rămâne lucid într-o lume care fuge de suferință nu e o virtute confortabilă, dar este, poate, o formă de grație. Și singurul loc din care mai poate apărea ceva care să nu fie doar încă un truc reușit, ci o viață trăită cu ochii deschiși. Curaj!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)