Suntem şi noi, în sfârşit, invadaţi de afişe cu nume sonore, tot mai puţin... "expirate", prinse din mers în goana generală după tot ceea ce poartă ştampila de ultimă apariţie. Acest fenomen se întâmplă, după cum spuneam, şi în domeniul muzicii clasice şi/sau al dansului. Majoritatea afişelor arată acum cam în aceeaşi manieră în care erau cele care anunţau spectacolele gen "Miss Piranda" ale anilor '90, afişe care reprezentau singura manieră cu adevărat eficientă de a face reclamă unui eveniment artistic, indiferent de ţinuta estetică a acestuia. Aceste afişe împânzesc acum oraşul, fie că este vorba despre vedeta autohtonă sau de cea din străinătate, de rock, muzică hindi à la Bolywood sau de valsuri ori arii interpretate tocmai de cei... cinci tenori. E păcat că ţinuta unei astfel de propagande artistice nu este diferenţiată în funcţie de specificul spectacolului, dar e şi bine pentru că vestea (inclusiv despre muzica clasică) ajunge şi rămâne mai mult timp în stradă, în dreptul privirii consumatorului de cultură contemporan, cu gusturi cel puţin eteroclite. Mi s-a explicat de către organizatori de concerte profesionişti că dacă se tipărersc afişe cu grafică rafinată pe hârtie de calitate, la o oră după ce au fost expuse sunt acoperite de afişele altor concerte, rafinate sau nu, şi tot aşa... Iar un afiş pe hârtie ieftină cu un scris vag colorat se poate tipări în de cel puţin 10 ori mai multe exemplare decât cel rafinat, la aceleaşi costuri totale.
Inerent, efectul acestui "bombardament" vizual este şi un anume tip de indiferenţă. Cromatica dominată de culori şterse a tuturor acestor afişe ieftine reprezintă chiar şi pentru potenţialul cumpărător de bilete o masă amorfă peste care trece cu privirea fără să vadă de fapt conţinutul de informaţie, poate interesant.
Acesta este prezentul vieţii "clasice" de concert a capitalei, mai puţin stagiunile instituţiilor de profil, care nu beneficiază de afişe în număr semnificativ (tirajele sunt minimale), dar care îşi au publicul constant de abonaţi şi locul lor bine conturat în conştiinţa acelui public care le frecventează. Restul lumii, consumă muzică clasică doar la Festivalul "Enescu", sau ce festival s-o mai ivi... Şi, mai nou, la miezul nopţii de Revelion, când Primăria Capitalei a oferit bucureştenilor un superb spectacol de lasere construit exclusiv pe muzică clasică. Deconcertant pentru publicul obişnuit cu alte genuri de muzică asociate momentului respectiv.
Pe acest fundal destul de pestriţ, începutul anului 2008 continuă cu câteva momente aşteptate atât de publicul constant al muzicii clasice, cât şi de cel ocazional. Cel mai mediatizat dintre acestea, este Concertul Angela Gheorghiu, mutat din decembrie în februarie, din considerente ce nu au fost făcute publice. Poate că la a doua încercare, organizatorii se vor gândi la bilete ceva mai accesibile de 200-700 de lei.
Pentru a vă recomanda câte ceva din stagiunile bucureştene ale perioadei imediat următoare am apelat la site-urile instituţiilor de concert şi de spectacol Bucureştene. Opera Naţională anunţă un eveniment pentru iubitorii de balet. Celebra balerină Alina Cojocaru şi partenerul său, Johann Kobborg, vor sosi la Bucureşti pentru a susţine rolurile titulare din spectacolul Baiadera prezentat la Opera Naţională din Bucureşti în data de 13 ianuarie. Un alt moment interesant seara "Capodoperele baletului clasic" dedicat aniversării marii balerine Irinel Liciu, va avea loc pe 26 ianuarie. Filarmonica "George Enescu" nu şi-a afişat încă programul, aşa că ne-am îndreptat către Studioul "Mihail Jora" al Radiodifuziunii unde se anunţă în lunile următoare două evenimente: opera în concert Adriana Lecouvreur de Cilea cu soprana Nelly Miricioiu în rolul principal, dirijorul german Gerd Schaller în 18 ianuarie şi Damnaţiunea lui Faust de Berlioz cu mezzo-soprana Carmen Oprişanu ca solistă în 21 martie, ambele cu Orchestra Naţională şi Corul Radio.