Lucrurile tind să se petreacă în acest fel în tot mai multe locuri din lume. Este vorba fie despre teatre unde nivelul foarte înalt al reprezentaţiilor constituie o obişnuinţă, fie despre instituţii în care, poate nu de mult timp, s-a ajuns la concluzia că lupta pentru un nivel cât mai înalt reprezintă unica modalitate de supravieţuire. La noi, discuţia despre genul coregrafic în ansamblu este una dureroasă. Noroc că prin apariţia unor artişti invitaţi şi a unor vârfuri dintre soliştii locali se mai creează încă o benefică stare de emulaţie, chiar dacă pe distanţe mult prea scurte.
Prezenţa cuplului Alina Cojocaru - John Kobborg de la Opera Regală Covent Garden din Londra în rolurile titulare din Baiadera de Minkus au însemnat, din nou, o astfel de apariţie. Astfel, spectacolul de balet, care a avut premiera acum câteva stagiuni, şi-a recăpătat strălucirea, cei drept doar pentru o seară. Trecând în mod deliberat peste problemele de fond ale ansamblului, vizibile mai ales într-un spectacol-radiografie cum este Baiadera care pune la încercare - în coregrafia clasică a lui Petipa - cea mai mare parte a corpului de balet, cred că merită evidenţiate aspectele care au bucurat publicul care a umplut până la refuz sala Operei din Bucureşti.
Primită cu furtunoase aplauze chiar de la simpla intrare în scenă, Aliana Cojocaru a impresionat din nou prin modul adânc şi atât de personal în care îşi concepe apariţiile. Subordonând sensului cel mai înalt şi epurat de efecte gratuite drama personajului său, ea a etalat din nou acel tip de evoluţie scenică ce transcende dificultatea ajungând la perfecţiunea gestului şi a trecut împreună cu publicul pe tărâmul inefabil al emoţiei. Acurateţea gestului, senzaţia de plutire, energia şi coerenţa construcţiei caracterului personajului, sunt cu totul puse umbra unei furtuni afective ce urma să cunoască punctul culminant în dansul trădării şi să se desăvârşească în cel de al doilea act, actul alb, actul visului. John Kobborg, adevărat partener al acestei stări de graţie, a dat replica în acelaşi spirit. Din fericire, cei doi nu au fost cu totul izolaţi de restul ansamblului. Robert Enache în Idolul de bronz, Valentin Stoian în rolul fachirului şi Bianca Fota, interpreta rolului Gamzatti, au arătat că pot sta pe scenă cu brio alături de cei doi mari artişti invitaţi, chiar dacă evoluţia lor a impresionat mai mult prin reuşitele de ordin tehnic.
Reconfortanta senzaţie de "nimic mai simplu" a fost ajutată de scenografia şi costumele semnate de Adriana Urmuzescu, de bine spaţializata regie lumini, precum şi de atenţia şi energia conducerii muzicale semnate de dirijorul Tiberiu Soare.
Cât priveşte viitorul, dacă ne gândim la mentalităţile unor membri ai orchestrei al căror sunet tinde să devină o întunecată marcă ce umbreşte întregul ansamblu sau la starea de fapt a statutului membrilor corpului de balet, se pare că este vremea pesimiştilor, care spun că nu mai este nimic de făcut. Deşi poate că ceva s-ar putea face.
© Foto: Eugen Oprina